La un an de la căderea colosului american Lehman Brothers, ştirile din ce în ce mai optimiste din economia mondială ne pun pe gânduri, neştiind, fie ca simpli spectatori, fie ca analişti ai unor statistici aproape contradictorii, ce poziţie să mai adoptăm şi ce atitudine să mai formulăm la momentul prezent. De unde nimeni nu putea oferi mai ieri un pronostic clar al evoluţiei economice şi financiare pe termen mediu, în acest moment "fericit", toată lumea a luat în braţe opinia depăşirii curente a momentului critic în evoluţia economiei mondiale şi a finanţelor internaţionale, în principal pe fondul reintrării pe trend descendent a ritmului de creştere înregistrat în unele ţări OCDE, mimând frenetic şi contagios "poeziile" aruncate pe piaţă de B. Bernanke (FED) sau de FMI prin vocea sobră a lui Kahn.
În acest ton relaxat, oficialii americani au anunţat miercuri că producţia industrială din SUA a crescut în august cu 0,8% faţă de luna anterioară, într-un ritm uşor mai mare decât cel anticipat de analişti (de 0,7%). Creşterea a intervenit după un avans de 1% în iulie, care a fost revizuit ulterior în sus, de la estimarea iniţială de 0,5%, însă, faţă de august 2008, producţia industrială a scăzut cu 10,7%. Pe fondul veştilor statistice pozitive din partea economiei SUA, neglijându-se deficitul istoric al acestui stat şi impactul redus al injecţiilor repetate în economie, a urmat instantaneu o euforie generală. Principalele burse europene (DAX30, FTSE100 şi CAC40), s-au revigorat cu ritmuri cuprinse între 0,1% şi 0,3%, bursa de pe Wall Street (indicele Dow Jones) a înregistrat un avans de 1,12% iar principalul indice asiatic, Nikkei al Bursei de la Tokyo a închis joi în urcare cu 1,7%, aceste evoluţii reflectând un optimism în creştere al pieţelor. Moneda de refugiu, dolarul american (care nominează cam 60% din rezervele monetare internaţionale) a fost abandonată brusc, în mod imprudent, iar cursul euro a atins un nivel record la 1,4740/USD acest lucru reflectând tocmai transmiterea stării euforice către majoritatea actorilor pieţei, până la nivelurile decizionale inferioare de apreciere a riscurilor de piaţă.
Logica tânărului învăţăcel în economie, cu mintea limpede şi "limitată" la nivelul adevărurilor fundamentale, se cramponează însă încăpăţânată în lemele funcţionării societăţii de consum, făcând abstracţie de tot "mărunţişul excesiv tehnic" al funcţionării finanţelor internaţionale, ca şi de toate veştile minunate ale revenirii la echilibrul variabilelor economice. Componenta creşterii economice sustenabile depinde în mod direct de o variabilă fundamentală, descrisă de Keynes acum vreo şase decenii, şi anume nivelul şi evoluţia consumului agregat. În termenii cei mai simpli, evoluţia consumului pe termen lung are ca determinanţi esenţiali, pe de o parte veniturile populaţiei şi ale agenţilor economici şi, pe de altă parte, veniturile şi cheltuielile statului. Restul sunt detalii...
Despre prima variabilă care determină sustenabilitatea creşterii economice lucrurile sunt evidente, rata medie a şomajului în ţările OCDE ajungând la 8,4%, adică la cel mai ridicat nivel după cel de-al doilea război mondial încoace. Luând în considerare nivelul ridicat al asistaţilor social (plătiţi din ajutoarele de şomaj), problemele diminuării fondului bugetar de salarii şi imperativul raţionalizării costurilor agenţilor economici, putem afirma că tendinţa pe mediu va fi de creştere a ratei şomajului cu cel puţin 5-8%, graţie deficitelor bugetare în creştere în majoritatea ţărilor OCDE. Corelat cu această situaţie, "înclinaţia marginală spre consum" (defectul major al omenirii de a cheltui mai mult decât câştigă) este menţinută pe seama creditului, la dobânzi ridicole, fără consistenţă însă în productivitatea salariaţilor la nivel macroeconomic. Veniturile şi cheltuielile statului sunt concentrate în acest context pe politicile de stimulare economică susţinute pe baza unor deficite record, care au avut ca scop fundamental relansarea creditării prin orice mijloace. Cu toate aceste eforturi publice considerabile, consumul nu s-a revigorat decât firav pe alocuri, pe fondul deflaţiei generalizate la nivelul ţărilor OCDE, acesta menţinându-se la un nivel scăzut.
Ori câtă vreme veniturile populaţiei (salariile), ale agenţilor economici (profitul) şi ale statului (bugetele naţionale) sunt în perspectivă, negative ca ritm de creştere, atunci cine va acoperi preţul unei creşteri valorice pretinse a consumului, respectiv diferenţialul de creştere economică efectivă, şi din ce? Din credite?! cumpărându-se creşterea economică prezentă pe seama unor căderi viitoare repetate? Sau mizând în mod parşiv pe declanşarea unei inflaţii la nivel global?
Cel puţin din aceste considerente avem motive să credem că opiniile optimiste sunt exagerate. Cred că nu există vreo soluţie apropiată optimă, alta decât bazată pe teoria creşterilor şi scăderilor de mici aplitudini, pe modelul "dinţilor de fierăstrău". Teoriile ieşirii din criză pe modelul evoluţiilor economice în "L", "V" sau "W" nu ţin seama de lema cibernetică a menţinerii unui echilibru general optim prin mici dezechilibre. Şomajul ridicat va permite refacerea trebuinţelor umane reale şi va readuce la raţionalitate consumul - acest lucru este necesar. Fără raţionalitate acest consum nu va fi în nici un caz sustenabil, iar creşterea economică aferentă nici atât. E simplu şi orice altă logică încurcă în mod intenţionat panorama viitoarelor politici recomandate.
Citindu-l pe P. Krugman dintr-o declaraţie recentă, ajung să cred că soluţia reală pentru ieşirea din criză este deocamdată unică şi simplă: să găsim o planetă nouă, pe care, într-un efort de marketing galactic, să ne putem vinde tot excesul de marfă astfel încât, printr-o retranslatarea contagioasă a nevoilor umane, să ne asigure într-un gest de "solidaritate marţiană" creşterea pieţelor şi refacerea tendinţei sustenabile spre consum.
Starea aceasta de fapt mă transpune clar şi fără echivoc, cel puţin pe mine, om simplu, ca reprezentant al persoanelor care obişnuiesc să-şi pună întrebări, în poziţia nelămurită a unui "încuiat" (astfel după cum sunt definiţi, în stilul tânărului magician H. Potter, oamenii simpli, lipsiţi de şansa înzestrării cu darul magiei). Am tendinţa de a crede că lucrurile sunt în realitate foarte simple şi că aceia vinovaţi de întâmplările recente din economia mondială, alături de autorităţi, au doar un interes meschin de a colora esenţialul cu mii de detalii, precum vrăjitorii lui Potter, pentru a menţine cursul lucrurilor la îndemâna unui simplu gest din baghetă. Tensiunea nu mai poate dura însă foarte mult, rigiditatea legilor economiei de piaţă rezumându-se, uneori crud, la un arbitraj excesiv de raţional. Lumea este în schimbare, iar între vis şi realitate întotdeauna evoluţia economică obiectivă va alege realitatea, indiferent cât de dură şi inumană va fi aceasta. Restul sunt detalii...
"Răul se naşte în manifestările sale doar pentru că binele este prea tolerant sau uneori ignorant. Pretuim ideile şi iubim curajul liberei exprimări. Nu putem fi complet umani în lipsa exprimării sociale ... suntem datori celor din jurul nostru cu răspunderea implicării şi cu angajamentul unei atitudini." (autorul)
ARTICOLE PUBLICATE
- Economic (10)
- Reacţii sociale (6)
- Libertatea de a scrie (5)
joi, 17 septembrie 2009
marți, 15 septembrie 2009
Bunul simţ şi politica românească
Urmărind, ca orice român "implicat activ" în realităţile cotidiene, circul politic recent revitalizat de perspectiva apropiatelor alegeri prezidenţiale mi-a venit în minte o întrebare lansată anul trecut de răposatul O.Paler, la una din emisiunile la care, cu regularitate participa. Şi anume: poate fi politicianul un om cu bun simţ? Sau există o incompatibilitate apriorică vis-a-vis de statutul de "om" şi cel de "politician". Deşi supărător poate pentru cei în cauză, evidenta ironie a întrebării certifică însă, pe fond, o problemă reală a mediului politic românesc şi anume decalajul dintre priorităţile generate de dialogul social şi atitudinile, respectiv acţiunile factorului politic.
Practic, factorul politic acţionează în prezent independent de voinţa societăţii iar procentajul scăzut al prezenţei la vot certifică ideea conform căreia va câştiga nu acela care obţine un grad de reprezentativitate mai mare ci acela care-şi mobilizează mai bine resursele de partid cu ocazia alegerilor, indiferent care şi pentru ce ar fi acestea. Urmărind degringolada "goanei după ciolan" şi indiferenţa faţă de problemele reale ale societăţii putem afirma, fără a greşi prea mult, că din punctul de vedere al guvernanţei colective poporul român a încetat să mai existe! Protestul ignorării fenomenului politic nu ne-a adus nici un favor, şi, în limita lipsei bunului simţ al politicienilor a devenit extrem de nociv fenomenului democratic. Astfel, drept consecinţă, poporul nu mai contează în strategiile de campanie electorală pentru că oricum va absenta de la vot - rămân doar activiştii şi atât ... Şi atunci de unde bun simţ când ştii că oricum nu va urma nici o sancţiune din partea electoratului şi că, mai degrabă, printr-o astfel de atitudine poate fi stimulat şi mai mult absenteismul.
Societatea civilă, atât de absentă în ultimele două decenii, şi-a ignorat puterea publică şi rolul de mediator între interesele mulţimii şi atitudinile mediului politic, situaţie care a generat un haos comportamental total iraţional din partea autorităţilor statului gestionate de factorul politic. Astfel s-a ajuns în situaţia în care Preşedintele pare mult mai preocupat de faptul că nu i s-au acordat semnele de respect care se cuvin înaltei sale demnităţi de către reprezentanţii asociaţiilor non-guvernamentale sau în care premierul găseşte de cuviinţă să afirme că el îi reprezintă doar pe românii care au fost la vot. Pe acest fond, presa a preluat fără echivoc rolul societăţii civile şi a ajuns să se considere, peste noapte, purtătorul de cuvânt al naţiunii, pierzându-şi însă consistent din credibilitate şi imparţialitate. Aburii puterii se dovedesc a fi în relaţie directă cu tendinţa monopolizării dialogului public, mai ales în ceea ce priveşte media românească.
Chiar dacă ne place sau nu, chiar dacă ne încearcă sau nu un sentiment al zădărniciei, nu putem aştepta la o revelaţie a bunului simţ din partea politicienilor. Pentru a ajunge acolo (miniştri fără experienţă, consilieri fără notorietate sau directori ai unor regii numai bune de muls), aservitul politic nu trebuie să aibă de-a face cu bunul simţ. Vorba cuiva tare înţelept: "... de ce aş accepta o funcţie de demnitate publică? ar fi ca şi cum aş recunoaşte în faţa cunoscuţilor că sunt dispus să fur (pentru mine dar şi pentru alţii)! Bunul simţ este aşadar străin constituţiei omului politic, pentru care a reuşi înseamnă în stil platonian nu a fi "om" ci "animal" politic.

vineri, 11 septembrie 2009
Lupta împotriva noastră
Toată nebunia dialogului social excesiv s-a intensificat brusc, ca temperatura în urcare a gripatului, din momentul anunţării intenţiei privind elaborarea unei legi unice a salarizării şi a unor reglementări privind diminuarea cheltuielilor statului român, respectiv privind întărirea disciplinei financiare. Coincidenţă sau nu, din acel moment, liderii sindicali de la toate federaţiile, mai mult sau mai puţin cunoscute (în mod sigur nimeni nu le mai ştie nimeni numărul exact) au devenit "vedete ale reprezentării sociale", monopolizând fervenţi dialogul public în relaţie cu autorităţile statului. Acest dialog virulent, pe alocuri chiar trivial, abuziv sau ilogic se referă însă, de la începutul anului încoace, după cum constantăm căscând cuminţi gura la televizor, exclusiv la salariile, recompensele sau beneficiile salariaţilor din sistemul public. Absolut nimic legat de performanţă, de calitatea serviciilor publice, de bunul simţ faţă de banul public sau de solidaritatea naţională în faţa crizei. Criza pare sincer că este doar a "noastră" nu şi a "lor".
Vendeta publică a culminat cu crearea chiar a unui "cartel" al sindicatelor, hotărât să demonteze cu orice preţ eforturile unui Guvern, ce-i drept obosit şi depăşit în autoritate până şi de o grădiniţă de copii (cu condiţia ca aceşti copii să ţipe cât mai tare!). Acest "copil născut prematur" a devenit bijuteria realizărilor reprezentative ale liderilor sindicali din sistemul public. "Vom face o grevă generală de nu se va mai înţelege om cu om - ori noi ori ei!", exclamaţia omiţând însă un singur aspect: cine sunt beneficiarii, cine sunt perdanţii şi împotriva cui protestează salariaţii statului? Împotriva unui Guvern confuz, împotriva bugetului naţional secat de resurse, împotriva celor care produc prea puţin pentru salariile pretinse ori împotriva economiei naţionale pentru încetineala de care dă dovadă în plata taxelor şi a impozitelor? Ce pretind şi de la cine? Din ce înţelegem din bombardamentul declaraţiilor concertate de liderii sindicatelor publice, pe salariaţii statului criza nu-i priveşte. Exagerând constructiv şi sugestiv putem afirma că lucrătorii statului sunt hotărâţi astfel să meargă până la capăt împotriva poporului român şi împotriva sărăciei sale.
"Marea mută" tace însă. Este vorba de aproape 3,8 milioane de salariaţi din sistemul privat, beneficiarii direcţi ai serviciilor oferite de aceşti "zgomotoşi" lucrători ai statului. Federaţiile sindicale din mediul privat nu se manifestă şi nu oferă nici o alternativă dialogului public centrat exclusiv pe cât de mult poate cheltui statul cu salariile. Plătitorii de taxe şi impozite parcă nici nu ar exista - opinia publică aparţine celor care urlă mai tare. Pe ici pe colo câte un ziarist aminteşte de cea de-a patra putere în stat - societatea civilă, oftând cu un ridicat din umeri neputincios. Practic, dacă ar fi să-l cităm pe contestatul Cioran, invocând culpele etosului nostru popular, în momentele grele poporul român "încetează să mai există".
Din păcate însă mersul economiei nu include "pauze de masă" şi nici "inserţiuni filosofice" atunci când vine vorba de buna gestionare a avuţiei naţionale. Aşa cum aminteam şi într-un articol recent, renumitul economist J.M. Keynes afirma cu ocazia crizei din 1929 că pentru echilibrarea bugetului de stat, din perspectiva cheltuielilor publice cu salariile, nu există decât două soluţii: fie dai afară personal contractual, fie diminuezi salariile în masă. Marea Britanie a ales prima variantă la acea vreme, hotărâtă să nu facă rabat de la principiul încurajării valorii salariaţilor la o plată justă a serviciilor oferite publicului. La presiunile sindicatelor vom asista poate la reformarea opticii keynes-iste, inventând de amorul artei, într-un eşec grosolan al democraţiei postdecembriste, o a treia variantă - nu dai afară ci dimpotrivă creşti salariile şi anulezi orice demers al reformării sistemului public. Această politică recent descoperită de autorităţile române face parte din setul de măsuri hei-rupiste guvernate de principiul "scapă cine poate" sau, mai bine zis "voturile costă".
Cum altfel putem interpreta situaţia prezentă din România? Pe fondul unei atmosfere de popor "înfipt cu capul în nisip", fără nici o urmă de atitudine civică şi socială, am ajuns să luptăm noi împotriva noastră, înrobiţi de gurile flămânde, pline de spume ale unor lideri sindicali iresponsabili, erijaţi fără nici un drept şi fără nici o autoritate morală, în actori principali (sau chiar unici!) ai dialogului social.

luni, 7 septembrie 2009
Melancolia de a fi
Câteodată te uiţi în jurul tău şi nu înţelegi nimic din ce ţi se întâmplă, iar primul impuls este să crezi că te-ai născut într-un alt timp şi într-un alt spaţiu decât cele pe care le-ai identificat, real, admirându-te în oglindă sau pe pat, adormit, ciupindu-te încă de mâini ca să te trezeşti. Eşti mereu între vise şi viaţă, între idei şi realitate, indecis, ca într-un carusel hrănit în goana sa, de iuţeala clipirilor tale nedumirite.
Mahmureala depărtării de tine are legătură mai mult cu ceea ce ai sperat să găseşti căutând cu mâinile până-n gât, în groapa deprinderilor de zi cu zi. Este diferenţa între a vrea şi a putea, între ceea ce crezi şi ceea ce ştii, între visul real şi realitatea visată, la graniţa conturată subtil de diferenţa dintre semnele de întrebare şi cele de mirare. Chiar nu înţelege nimeni că exişti şi că trăirile tale sunt importante? Zgâriat adânc în orgoliu, ca de spinii răi ai tufelor din dumbrava minunată, simţi cum pe rănile adâncite cresc cuvintele celor din jur, neînţelese şi dureroase. E greu să ai atâtea pretenţii într-o viaţă atât de simplă. E ca şi atunci când încerci să-ţi explici cum poate un om să ducă un univers atât de mare într-un creier mărginit.
Este o stare normală, nu te speria. Când nu înţelegi este bine, când afli te sperii. Adevărul nu ne uşurează întotdeauna iar certitudinea îngheaţă orice vis şi-l transformă în realitate moartă şi în tristeţe. Uneori adevărul e mai greu de dus decât suferinţa sensului neînţeles. Miracolul existenţei tale depinde de simţirea secundelor, de atingerea clipelor, singurele forme palpabile ale bucuriei de a trăi. Totul este ca o trecere, scurtă şi neînţeleasă. Este ca şi cum ai încerca să încapi într-o fotografie ... sau într-o amintire ... ca o formă simplă şi albă a ceea ce ai devenit. Lumea eşti tu cu aripile tale ... şi atât ... este simplu. Eliberat de datoria de a înţelege şi de fământarea de a şti adevărul ai putea să înveţi să zbori!

Abonați-vă la:
Postări (Atom)