"Miracolul" economiei chineze si paradigma monedei sale

Dacă ar fi să dăm crezare analiştilor cotidianului "The Economist" (şi nu avem nici un motiv să nu o facem!), unul din scopurile imediate ale vizitei istorice a preşedintelui american Barack Obama în China este legat de controlul monedei acestei ţări, în raport cu evoluţiile reale din ultima perioadă ale economiei est-asiatice. În prezent, după cum se ştie, China practică (într-un mod nu tocmai loial s-ar spune) un tip de curs "legat" ("crowling peg") de dolarul american. Ceea ce este uimitor şi comentabil în acelaşi timp este că, pornind de la acest tip "conectat" de flotare monetară, China a beneficiat şi încă mai beneficiază în mod nefundamentat (cu atât mai mult pe perioada crizei economice) de beneficiile unui dolar slab, în opoziţie cu evoluţia pozitivă a balanţei sale comerciale, obţinând câştiguri de competitivitate nerezonabile la export, fundamentate pe avantajele unei monede depreciate "artificial" şi nu pe baza arbitrării cererii şi ofertei monetare, în ton cu paritatea puterii de cumpărare. În acest context, Preşedintele american a solicitat informal partenerului chinez, fie deconectarea yuan-ului de evoluţia dolarului, fie aprecierea temporară a yuan-ului, astfel încât schimburile comerciale dintre cele două state (aproape 40% din totalul importurilor SUA provin din China) să se reflecte corect în evoluţia competitivă a monedelor, pentru evitarea unei competitivităţi monetare neloiale. China a permis ultima oară în iulie 2008 aprecierea yuan-ului cu 21%, de atunci rata de schimb a monedei chineze fluctuând exclusiv pe baza evoluţiei monedei americane. Dacă analizăm evoluţiile economiilor în dezvoltare şi evoluţiile paralele ale monedelor acestor state, putem observa că relansarea comerţului exterior şi creşterea exporturilor acestor ţări s-a reflectat în evoluţia monedelor, cum ar fi în cazul real-ului brazilian, apreciat cu 42% faţă de USD sau în cazul won-ului sud-coreean, apreciat 36% faţă de moneda americană. Nu numai faţă de SUA, dar şi faţă de statele din aceeaşi categorie, China profită aşadar de un avantaj competitiv neloial, atâta vreme cât creşterea exporturilor nu se regăseşte în aprecierea monetară, termenii de schimb fiind incorect erodaţi de parametrii "arbitrului" monetar. În fapt, aspectul principal al problemei se rezumă la faptul că în prezent cursul valutar chinez face parte din "politica de stat" şi nu reprezintă un rezultat al jocului de piaţă, valenţele yuan-ului fiind practic prezumate la interesele economiei centralizate, modul de stabilire "legată" a cursului (permis de altfel prin art.IV al FMI) fiind o soluţie extrem de convenabilă unei economii închise, cu valenţe antisociale. Mai mult, Banca Populară Chineză nici măcar nu are ca prerogativ stabilirea cursului, această putere revenind Consiliului de Stat al Chinei, la sugestiile Ministerului Comerţului. Răspunsul oficialilor chinezi a fost extrem de clar şi fără echivoc (aş putea spune chiar aşteptat): cursul valutar este o opţiune suverană care are legătură directă şi exclusivă cu interesele economiei chineze. Atitudinea Chinei este, la prima vedere, una corectă şi justificată, câtă vreme SUA s-a folosit, într-o altă extremă a politicii monetare, de o rată a dobânzii foarte mică (aproape de 0), variantă pe care China nu si-a putut-o permite. Practic balansul politic este unul echilibrat - din cele două dimensiuni ale politicii monetare - cursul de schimb şi rata dobânzii de referinţă - fiecare din cele două puteri economice a făcut ce a putut pentru a-şi prezerva performanţele comerciale şi economice: China a marjat pe deprecierea competitivă a yuan-ului în plan extern, iar SUA a mizat pe ieftinirea finanţării la nivel intern. Fără a face nici pe departe apologia tipului de curs practicat de China, care contrazice practic normele elementare ale economiei de piaţă, cred însă că opinia acestui stat în curs de dezvoltare, cu rezultate atât de apreciate la nivel extern, trebuie luată măcar parţial în considerare şi de autorii politicilor monetare din alte ţări similare ca nivel, care nu-şi pot permite ieftinirea creditului la intern pe perioada unei crize. Din păcate, aşa cum s-a văzut şi în România în perioada imediat anterioară şi ulterioară izbucnirii crizei, costurile unei monede excesiv de apreciate se pot regăsi în corecţii ulterioare extrem de severe, cu consecinţe sociale grave şi atunci echilibrul politic devine extrem de important. Aici însă "miracolul" chinezesc nu are nici o problemă, paradoxul acestei ţări fiind deja o paradigma acceptată: China reprezintă statul cel mai bogat din lume, susţinut în evoluţia sa uimitoare de sărăcia populaţiei şi de costurile sociale imense, în raport cu prioritatea menţinerii unei competitivitate "artificiale"... un stat bogat care a devenit mai important chiar decât oamenii pe care îi reprezintă.