Relaţia dintre sistemul economiei mondiale si dinamica fenomenului de globalizare

Locul şi rolul economiei mondiale în evoluţia generală a fenomenului de globalizare şi integrare este unul fundamental, relaţia între aceste două fenomene fiind una de determinare definitivă a sensului şi raţiunii evoluţiei pieţelor mondiale de bunuri, servicii şi capitaluri. Discuţia privitoare la relaţia fenomenului de globalizare cu procesele economice, este în drept a porni de la studiul corelaţiilor şi determinărilor în evoluţia istorică a sistemului economic, până la nivelul actual al implicării majorităţii entităţilor economice într-o reţea globală.

Exprimat în mod sintetic, evoluţia economiei mondiale s-a derulat istoric după criteriul amplitudinii, de la faza regionalizării prin comerţ, demarată de la mijlocul secolului al XVII–lea, odată cu cristalizarea fluxurilor comerciale instituite de drept între naţiuni şi până la stadiul încă nefinalizat, al integrării pieţelor şi al definirii noii economii mondiale. Debutul internaţionalizării fluxurilor comerciale şi încheierea primelor acorduri economice multilaterale au avut loc, cel puţin din punct de vedere al normelor de drept internaţional, odată cu încheierea acordului GATT, când a demarat procesul de negociere internaţională cu privire la reglementarea multilaterală de drept, a regimului schimburilor economice, păstrând însă ca raţiune primară, cel puţin din perspectiva delimitării celor două blocuri economice diferite ca orânduire şi filozofie, cel comunist şi cel capitalist, instituirea unor eventuale concesii sau avantaje individuale în raporturile de schimb la nivel internaţional.

Mondializarea comerţului a intervenit practic odată cu demararea fenomenului de transnaţionalizare corporativă şi a procesului de relocare a producţiei, pe seama „Thacher”-ismului şi a „Reagan”-ismului, accentul fiind mutat pe liberalizarea fluxurilor comerciale de bunuri şi servicii. În ultimele două decenii ale secolului XX, odată cu căderea „cortinei de fier”, datorită evoluţiei pieţelor de capital, a intensificării reţelelor informaţionale şi graţie promovării ideologiei neoliberale în planul liberei circulaţii a capitalurilor, pe fondul cristalizării structurii economice integrative europene, a avut loc iniţierea fenomenului de integrare a pieţelor de bunuri şi servicii şi a pieţelor monetar-financiare. Noua economie mondială, încă nefinalizată ca formă şi structură, în raport cu evoluţia integrată a pieţelor şi apariţia noilor fenomene globale conexe (crize monetar-financiare, fenomene migraţioniste, convulsii sociale, exacerbarea sărăciei etc.), vizează o nouă arhitectură a fluxurilor comerciale şi financiare, desenată pe structura şi pretenţiile tehnologiilor informaţionale contemporane, revoluţia economică fiind determinată în acest caz, de naşterea spaţiilor virtuale de tranzacţionare şi de redefinirea raportului de forţe în manifestarea vectorilor mondiali ai puterii.

Graficul centrelor mondiale de putere aşează interesul economic la baza fenomenului de globalizare, conferind substanţă şi raţiune, cel puţin până în prezent, tuturor atitudinilor, comportamentelor sau deciziilor geostrategice ale naţiunilor implicate. În raport cu noile realităţi globale, vectorii puterii, care în ultimă instanţă determină sensul şi calitatea procesului de globalizare, şi-au menţinut structura, fundamentându-şi manifestările, în ciuda oricăror opinii contrare, pe pilonul economic, devenit mobil dar şi raţiune finală a oricăror acţiuni în plan internaţional. Evenimentele ultimilor ani, nu fac decât să confirme această stare de fapt şi să infirme, în aceeaşi măsură, perspectiva apropiată a finalizării unei forme, pe deplin cristalizate, a noii orânduiri economice. În baza monopolului tehnologic şi informaţional şi pornind de la avantajele accesului preferenţial la resurse, puterea economică şi financiară a rămas principalul criteriu de decizie, generând atitudini politice, militare, sociale sau culturale, după caz.

Noua ordine economică mondială continuă să fie configurată pe aceleaşi coordonate ale jocului de interese şi de definire a raporturilor de forţă în controlul pieţelor                            „... determinând în mare parte, majoritatea fenomenelor negative ale globalizării şi justificând în cea mai covârşitoare măsură, reacţiile socioculturale negative faţă de acest fenomen”. Astfel marile dileme legate de subdezvoltare, protecţia mediului, corupţie, terorism sau securitate, au ca punct de pornire, sub o formă sau alta, fenomenul economic şi neajunsurile evolutive ale acestuia. În plus, pentru definirea completă a tabloului contemporan, urmărind şirul evenimentelor din anul 2008, trebuie să amintim faptul că, la adăpostul globalizării, statele puternic industrializate au fost deopotrivă incapabile să-şi gestioneze propriile economii şi finanţe, corupţia şi frauda redevenind astfel un model universal şi o problemă mondială, care nu mai face doar obiectul economiilor în dezvoltare sau în tranziţie aşa cum se încetăţenise în optica doctrinei economice. Noua ordine economică mondială trebuie să pornească de la premisa că nu există excepţii şi nici situaţii particulare în tratarea unor probleme cu caracter internaţional; există numai stări de fapt şi efecte la nivel naţional, regional sau mondial, obiectivitatea comportamentelor fiind premisa de lucru a oricărui forum de guvernare mondială.

În problema sărăciei, particularităţile evolutive ale economiei mondiale, au condus la dezvoltarea inegală a naţiunilor, ajungându-se astăzi în situaţia în care, cea mai bogată cincime dintre statele lumii deţine aproape 84% din produsul social brut mondial, 83% din comerţul mondial şi aproximativ 86% din soldul economiilor mondiale de capital, un procent de 20% din populaţia lumii consumând de fapt peste 85% din bunurile şi serviciile produse la nivel planetar. Deşi prin prisma ultimelor 2 decenii, ţările sărace au reuşit totuşi o dublare a venitului pe cap de locuitor, iar ţările în curs de dezvoltare au realizat o creştere aproape triplă faţă de ritmul de creştere al ţărilor bogate înregistrat acum un secol, decalajele în raport cu lumea ţărilor dezvoltate s-au adâncit în continuare simţitor, nivelurile de venit actuale ale naţiunilor subdezvoltate neavând pretenţia a se ridica nici măcar la nivelul cifrelor înregistrate de cele mai bogate ţări acum 150 de ani. Cu toate că procentul populaţiei care trăieşte sub pragul sărăciei, s-a redus de la 29% în anul 1990 la 23,2% în anul 2000, un miliard două sute de milioane de oameni trăiesc încă cu mai puţin de 1 USD pe zi (65% din totalul acestora fiind din Asia şi 25% din Africa), iar aproape trei miliarde (jumătate din populaţia planetei), consumă mai puţin de doi dolari pe zi. Rata analfabetismului deşi în scădere, se menţine totuşi la o medie de aproape 20% din totalul populaţiei mondiale (aproximativ 600 de milioane de femei şi 300 de milioane de bărbaţi), din care 99% trăiesc în ţările subdezvoltate sau în curs de dezvoltare; peste 800 de milioane suferă de malnutriţie iar speranţa de viaţă variază în limitele a 30 de ani ca diferenţă între eşalonul ţărilor cele mai bogate şi eşalonul ţărilor celor mai sărace.

Cauzele sărăciei şi ale subdezvoltării nu sunt poate în totalitate imputabile economiei mondiale, însă pot fi explicate de cele mai multe ori prin jocul vectorilor de putere din jurul acesteia. În jocul de influenţă, resursele, singura monedă de schimb a ţărilor sărace pentru multă vreme, şi-au definit între timp centrele de exploatare şi profit, accentul fiind mutat în prezent pe tendinţa corporativă de lărgire a pieţelor. Integrarea informaţională a pieţelor a găsit însă aceste ţări sărace la limita subzistenţei, oferindu-le din start, în lipsa preocupării generale şi a asistenţei insuficiente, un handicap motor major în dezvoltarea propriilor economii.

Privind evoluţia ultimelor trei decenii, ţările în curs de dezvoltare şi ţările subdezvoltate, au devenit interesante nu datorită amplificării sentimentului de responsabilitate al ţărilor avansate, ci din perspectiva cuceririi unor pieţe potenţiale, tendinţa de relocare industrială şi plasarea de investiţii în aceste zone, având ca raţiune „... lupta pentru noi centre de producţie, desfacere şi consum [...]. Jocul accesului la resurse, înlocuit în prezent cu jocul accesului la pieţe şi la consumatori, se bazează, dincolo de tradiţionalul serviciu de generare a forţei sau de exclusivismul monologului politic pe scena internaţională, pe monopolul absolut al statelor dezvoltate asupra resurselor informaţionale şi tehnologice ale lumii.

Într-un caz ipotetic şi ideal al echităţii şi dialogului global, SUA (cu o populaţie de numai 320 de milioane de locuitori), care în prezent consumă peste 40% din resursele naturale ale lumii (faţă de numai 18% în perioada interbelică), ar trebui ca în schimbul acestui „jaf planetar”, să cedeze în mod responsabil tehnologiile sau acumulările de capital în mod echitabil, spre zonele din care atrage aceste resurse primare; ori fenomenul este exact invers. S.U.A. intuind coordonatele noii economii, dincolo de adjudecarea unilaterală a „... dreptului de a acţiona în numele democraţiei şi a lumii civilizate” a urmărit şi a reuşit în mare măsură să monopolizeze progresul informatic şi tehnologic mondial, însumând astfel fără nici o excepţie toţi vectorii puterii în jurul raţiunii economice (FMI raporta în 2001, pericolul dependenţei lumii civilizate de progresul tehnologic al SUA, fără a-l denumi însă „monopol tehnologic”). Cazul nu se doreşte a fi unul cu sensuri ascunse, ci reflectă de fapt atitudinea generalizată a tuturor statelor dezvoltate, care preferă consolidarea propriilor poziţii, cu neglijarea interesului global şi acumularea de capital, cu ignorarea priorităţilor globale privind eradicarea sărăciei şi a inechităţilor sociale.

Problema cea mai nouă şi mai interesantă este dată de faptul că, în măsura în care statele puternice nu-şi asumă responsabilitatea globală şi nu procedează la revizuirea strategică a sensului globalizării, sărăcia ţărilor în curs de dezvoltare sau subdezvoltate poate naşte fenomene neaşteptate ca dimensiuni şi amplitudine, care pot afecta până şi cele mai elitiste medii. Din interacţiunea socioculturală şi religioasă a naţiunilor, problema recentă a terorismului s-a născut şi se hrăneşte cu nepăsarea ţărilor puternic dezvoltate faţă de destinul economic al ţărilor mici. Comportamentul antiglobalizare nu priveşte poate nici măcar într-un procent inadvertenţele culturale sau refuzul acceptării valorilor spirituale ale celorlalţi, cât vizează efectele negative ale acţiunii firmelor transnaţionale, dominarea nejustificată a resurselor naţionale de către terţi, pe seama puterii şi nu pe principii de echitate, imixtiunile politice şi afectarea suveranităţii unor state, politicile sociale ineficiente sau nesocotirea judicioasei gestionări a patrimoniului planetar, toate fundamentate sau intercondiţionate, în raport cu evoluţia calitativă şi cantitativă a economiei mondiale.

În aceeaşi ordine de idei, actuala structură a economiei mondiale şi actuala configuraţie politică care-l deserveşte, este vinovată în mare măsură de dezastrele ecologice înregistrate în ultimul secol, atât pe seama poluării mediului cât şi pe seama utilizării neraţionale a parcului global de resurse. Pornind de la utilizarea excesivă a hidroflorocarburilor, emanaţiile necontrolate de gaze (CO2) sau nereciclarea corespunzătoare a deşeurilor şi încheind cu utilizarea pesticidelor sau a erbicidelor în agricultură, factorul economic a devenit variabila determinantă „numărul unu” a sănătăţii planetei. Aceluiaşi fenomen economic i se datorează exploatarea neraţională a resurselor planetei şi crearea unor dezechilibre globale grave, prin despăduririle excesive practicate, poluarea apelor dulci şi a mediului marin, comportamente care au condus la diminuarea iremediabilă a biodiversităţilor şi degradarea ecosistemelor.

Liberalizarea lărgită a relaţiilor comerciale pe fondul intensificării activităţii corporaţiilor transnaţionale a provocat destabilizarea macroeconomică sau după caz socioculturală, a unor naţiuni în curs de dezvoltare sau subdezvoltate. Dumpingul social, respectiv nivelul scăzut al salariilor şi al protecţiei sociale practicate în aceste ţări sau oportunitatea exploatării neîngrădite a unor resurse în lipsa unui cadru normativ intern de protecţie, au atras un val de investitori care în goana lor după profit, au omis luarea în considerare a unor realităţi obiective cu impact regional sau global. Exemplul dat de D. Korten, referitor la tribul filipinez Igorot, este elocvent şi extrem de expresiv în acest sens, caz în care, de la exploatarea minieră de suprafaţă a unor filoane aurifere, tradiţional executată prin practicarea unor găuri mici în pământ şi spălarea îndelungă cu apă de râu a amalgamului extras până la obţinerea aurului, s-a ajuns, odată cu „investiţia” corporaţiei Benguet, la defrişarea efectivă a întregii zone şi otrăvirea aproape irecuperabilă a celor două râuri din zonă, în urma aplicării tratamentelor chimice cu cianură. E clar că nu acesta este scopul liberalizării comerţului şi nu acestea ar trebui să fie consecinţele unei investiţii. Efectele negative din exemplul enunţat, au şters aproape în totalitate lucrurile bune şi de apreciat resimţite în urma investiţiei, cum ar fi: oferirea de noi locuri de muncă, introducerea unor elemente de progres tehnologic, realizarea unei infrastructuri inexistente până atunci sau plata unor taxe şi impozite consistente către bugetul ţării în cauză.

Terorismul internaţional, crima organizată sau traficul de droguri şi de fiinţe umane, sunt numai câteva dintre fenomenele colaterale, întreţinute de sistemul economic insuficient responsabilizat şi conştientizat de drama efectelor secundare, care pot rezulta din necorelarea şi lipsa armonizării intereselor terţe, private sau publice, în raport cu realităţile şi obiectivele globale. Este clar că nimic nu justifică şi nu dă raţiune umană terorismului sau crimei organizate, însă este alarmant atunci când sunt neglijate aspectele primare ale acestor fenomene, legate fie de nemulţumirile celor din ţările sărace sau în curs de dezvoltare, fie de lipsa unor politici globale corespunzătoare. În ce măsură oare, actele teroriste şi-ar mai fundamenta opţiunea distructivă pe sentimentul inechităţii, dacă naţiunile Orientului apropriat şi mijlociu, furnizori importanţi ai resurselor petroliere, ar putea beneficia de propriile resurse sau dacă marile puteri ar deschide un dialog cinstit cu acestea, fără imixtiuni militare sau acţiuni politice în forţă? În ce măsură implicarea tuturor naţiunilor în acest dialog, ar muta centrul de greutate al globalizării în afara tipicului „americanism” şi ar lăsa fără justificare sau suport public, acţiunile aşa-zişilor „sacrificaţi ai Jihadului”? În acest context global, în care există o confuzie majoră între interesul economic vizibil dar nedeclarat public şi proclamata justificare de a impune cu orice preţ valorile democraţiei (câteodată poate chiar în contra unor particularităţi socioculturale naţionale), terorismul poate părea soluţia de moment a unor popoare care vor „să se salveze de la dispariţie”. Ori în acest caz, fenomenul economic este acela care afectează şi care întreţine în mod subversiv, atitudinea opozantă şi ostilă a unui grup sociocultural distinct.

Crima organizată sau traficul de droguri şi fiinţe umane au ca suport acelaşi fundament al sărăciei, pe fondul incapacităţii autorităţilor publice naţionale de a face faţă unor fenomene de asemenea proporţii. Pornind de la exemplul Americii Latine, este clar că o ţară precum Columbia ar prefera să câştige mai mult din exportul produselor din gama tehnologiei de vârf, decât din vânzarea de droguri, prostituţie sau trafic de fiinţe umane. Luptele de stradă înregistrate în vara anului 2006 pe bulevardele capitalei Braziliei, nu se datorează în mod firesc procesului de globalizare, dar aceste stări de fapt reprezintă în mod categoric efectul sărăciei şi al inechităţii sociale.

Problemele sunt aşadar extrem de eterogene şi complexe, însă legătura economiei mondiale cu dramele contemporane ale globalizării sunt majore şi justifică pe deplin poziţia centrală ocupată de acest factor în procesul de universalizare a valorilor globale, însă nu numai din perspectiva efectelor negative ci şi din prisma beneficiilor şi contribuţiilor pozitive marcate de acelaşi fenomen. Deşi am început abordarea cu perspectiva sumbră sau deficitară a fenomenului, până la urmă economia mondială este aceea care produce plusvalori, care satisface trebuinţe, asigură confortul speciei umane, reprezentând în mod inexorabil piatra de căpătâi a evoluţiei moderne a lumii civilizate, certificând astfel faptul că procesul de globalizare este unul pe cât de nedorit pe atât de necesar şi pe cât de instabil pe atât de imuabil în ireversibilitatea sa. Este clar că o parte din aspectele negative au şi un revers al medaliei, pe seama unui set impresionant de avantaje, progrese sau îmbunătăţiri fără precedent din partea dimensiunii economice, care pledează pentru stimularea controlată şi nu pentru înfrânarea procesului în sine.

Astfel, activitatea atât de blamată a corporaţiilor multinaţionale a adus pe lângă o creştere de aproape 8 ori a volumului fluxului de mărfuri şi servicii în numai cinci decenii, câştiguri şi beneficii tuturor ţărilor subdezvoltate sau în curs de dezvoltare. Nu trebuie neglijat faptul că produsul intern brut pentru ţările în curs de dezvoltare este aproape de patru ori mai mare decât acela înregistrat acum 50 de ani, iar în cazul ţărilor subdezvoltate, volumul relaţiilor comerciale au cunoscut o creştere de 160% numai în ultimii 5 ani. În ziua de astăzi nu se poate concepe o dezvoltare sănătoasă orientată spre interior sau bazată pe izolaţionism ori autarhie economică. Interconectările dintre economiile naţionale, cel puţin în ceea ce priveşte fluxul comercial şi investiţiile directe de capital, sunt vitale creşterii economice, exportul şi investiţiile interne fiind factorii de fundamentare a ipotezei de lucru, în orice model al creşterii economice.

Liberalizarea fluxurilor comerciale şi relocarea industriei au determinat nu numai efecte poluante şi crize sociale, ci s-au manifestat şi pozitiv, prin promovarea unor tehnologii şi randamente superioare, crearea de locuri de muncă în unele zone defavorizate, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pentru populaţie, scăderea analfabetismului, creşterea şanselor de viaţă prin eradicarea unor boli, reducerea înfometării etc. Iată aşadar, cât de complex se dovedeşte a fi şi spectrul avantajelor globalizării, dincolo de rezultatul injust constatat prin compararea diferenţelor de nivel dintre ţările bogate şi ţările sărace. De altfel, sub presiunea societăţii civile, investitorii s-au şi implicat în diferite proiecte sociale, corporaţiile au promovat condiţii mai bune de muncă şi măsuri de protecţie socială, problemele de mediu au devenit subiectul unor reglementări de drept internaţional, veniturile şi beneficiile generate la nivel naţional permiţând stabilirea unui trend ascendent în evoluţia nivelului de trai şi a aspiraţiei de viaţă din ţările în cauză. Toate acestea, doar sumar enumerate, certifică necesitatea continuării procesului de globalizare şi întăreşte convingerea că nu finalitatea, ci metodele şi instrumentele sunt cele neadaptate noilor realităţi.

Deruta contemporană este declanşată atât de amplificarea fără precedent a relaţiilor comerciale şi financiare, pe fondul neoliberalismului, cât şi de determinările şi dinamica forţei demografice, rezultând necesitatea unui mediu instituţional reformat, de guvernare a relaţiilor economice, adaptat la realităţile globale dinamice. J.F. Rischard a remarcat în mod admirabil într-una din lucrările sale recente, poziţia economiei mondiale, respectiv a noii orânduiri economice, în ecuaţia globală contemporană, prin prisma concurenţei a doi vectori adiacenţi şi anume: forţa demografică şi arhitectura instituţiilor (conform graficului prezentat în figura de mai jos). Astfel, deşi dinamica noii economii este absolut fabuloasă, prin integrarea fără precedent a pieţelor internaţionale pe modelul reţelelor informaţionale, comprimate în timp şi spaţiu, instituţiile nu reuşesc să ţină pasul nici cu noile condiţii impuse de cadrul economic global, nici cu perspectivele determinate de evoluţia anticipată a forţei demografice pentru viitorul apropiat sau îndepărtat.

Fenomenul demografic în toate dimensiunile sale, se referă la modificările de volum şi structură ale populaţiei globului, în raport cu ansamblul posibilităţilor globale de convieţuire şi reprezintă unul din pilonii globalizării ca fenomen universal. Creşterea populaţiei în anumite zone ale lumii produce mutaţii specifice, cu impact deosebit asupra fenomenului economic, în special în ceea ce priveşte alimentaţia, migraţia forţei de muncă (emigraţia în general) şi particularităţile raportului „consum / raritate a resurselor”. În acest context, omenirea se vede obligată ca în perspectiva dublării populaţiei în mai puţin de 50 ani, să coreleze performanţele economice, din punct de vedere intensiv (în agricultură) şi tehnologic (în industrie), astfel încât printr-o alocare judicioasă a resurselor să se poată face faţă nevoilor în creştere ale umanităţii. 

Noua economie mondială în raport cu dinamica  forţei demografice şi cu

arhitectura instituţiilor internaţionale

Varianta reprezentată grafic de J.F. Rischard este una optimistă, în sensul în care curba demografică nu excede în dinamică evoluţia noii economii, sugerând prin aceasta de fapt, unul din dezideratele absolute ale globalizării în raport cu economia mondială şi anume: dirijarea tuturor eforturilor internaţionale în vedere menţinerii acestui avantaj deţinut în prezent de dimensiunea economică. Acest optim al eficienţei economice în raport cu evoluţia demografică, poate fi menţinut însă, numai prin inovaţie tehnologică şi perfecţionarea continuă a proceselor economice, progresul tehnic fiind în final acela care poate deschide noi oportunităţi, atât în ceea ce priveşte gradul de satisfacere a nevoilor populaţiei cât şi în ceea ce priveşte substituirea resurselor convenţionale ale planetei. Dacă forţa demografică e un dat universal, nu acelaşi lucru se poate spune însă despre dimensiunea instituţiilor umane.

Instituţiile internaţionale înglobează în sfera de cuprindere ansamblul creaţiilor structurale, cu vocaţie regională, internaţională sau universală, chemate să contribuie direct sau indirect, la gestionarea echilibrului existenţial al societăţii umane, din punct de vedere politic, social, cultural şi economic. Funcţionarea globală a economiei mondiale nu poate fi concepută fără un cadru instituţional corespunzător şi fără o structură internaţională coerentă, privind negocierea şi elaborarea consensului sau a cadrului general de cooperare. De altfel, este lesne de înţeles că, având la baza definirii structurale vectorul politic, instituţiile de guvernare sunt mai puţin dinamice în evoluţie decât întreprinderile economice. Criza instituţională şi neadaptarea cadrului universal privind guvernarea economiei mondiale, la realităţile economice şi demografice contemporane, sunt în legătură directă cu problemele prezente ale globalizării.

J. Stiglitz, a cărei contribuţie în declanşarea reformei instituţionale este notabilă, afirma într-una din lucrările sale de mare ecou: „...vocile conform cărora instituţiile internaţionale existente sunt total ineficiente şi pe alocuri inutile, sunt evident rău intenţionate şi nerealiste, în aceeaşi măsură în care cei care aclamă suficienţa restructurării sau a reformării vechilor instituţii, sunt exageraţi”. În acest context, constituirea Organizaţiei Mondiale a Comerţului (World Trade Organization, WTO), la începutul anului 1995, a reprezentat unul din cei mai importanţi paşi pe care omenirea i-a făcut din punct de vedere instituţional, cel puţin din perspectiva guvernării economiei mondiale. Negocierile prelungite pe seama unor runde de discuţii epuizante, indirect dirijate de Grupul G7 sau de diverse cercuri restrânse de influenţă, în favoarea reglementării protecţionismului (runda Kennedy a anilor ’60 şi runda Tokyo a anilor ’80), au făcut din GATT un forum exclusivist de promovare a intereselor marilor puteri, centrat pe decizii protecţioniste şi nu pe definirea unui consens privind libertatea de a face comerţ sau pe reglementarea unor probleme rezultate din inegalitatea de şanse şi oportunităţi. Astfel, ca un exemplu al lipsei de adresabilitate în reglementarea cadrului comercial internaţional, dacă în 50 de ani de existenţă au fost soluţionate numai 300 de litigii sau diferende comerciale între state, numai în anul 2001 la OMC fuseseră deja soluţionate peste 80 de astfel de diferende.

Discuţiile demarate la Doha în 2001, au urmărit în premieră reglementarea multilaterală a procesului de transformare a economiei mondiale, abordând problematica proceselor privind liberalizarea fluxurilor comerciale şi de capital, fapt pentru care, numai în prima instanţă, la masa negocierilor au fost convocaţi reprezentanţii a 138 de ţări (la 1 ianuarie 2007 Organizaţia Mondială a Comerţului număra deja 150 de membri). Demararea procesului de negociere a marcat practic momentul când influenţa marilor puteri a căpătat în sfârşit o contrapondere semnificativă, reprezentată de comunitatea ţărilor în curs de dezvoltare sau subdezvoltate. Debutul acestui tip de negociere extinsă, poate reprezenta garanţia continuării liberalizării fluxurilor comerciale, ca soluţie viabilă pentru propagarea bunăstării naţiunilor, doar cu acordul şi consensul larg al tuturor naţiunilor implicate în acest demers. Aşadar, deşi apariţia OMC nu reprezintă soluţia finală în optimizarea guvernării procesului de globalizare, totuşi această instituţie, flexibilă ca structură (numără în prezent doar circa 600 de angajaţi) şi mai puţin predispusă birocraţiei şi corupţiei, în ciuda tuturor protestelor antiglobalizare, reprezintă un pas înainte în definirea noii arhitecturi instituţionale de guvernare a economiei mondiale.

Globalizarea urmează aşadar îndeaproape evoluţia economiei mondiale, cumulând avantajele şi relevând deficienţele liberei circulaţii a bunurilor, serviciilor şi capitalurilor, pe fondul complex al tensiunilor demografice, socioculturale sau politice, tendinţele de integrare a pieţelor, într-un spaţiu informaţional virtual extrem de concentrat ca velocitate, dinamism şi mutaţii, definind în ultimă instanţă, paşii următori ai acestui proces complex.

Consideraţii conceptuale privind evoluţia contemporană a economiei mondiale

În contextul transformării crizei financiare într-o recesiune economică profundă, orice relansare a consumului pare a fi o teză greşită, luând în considerare relaţiile dintre economii astfel după cum au fost prezentate: pe de o parte ţările dezvoltate se orientează către achitarea „notelor de plată” retrăgându-şi finanţările, iar pe de altă parte economiile în dezvoltare îşi încetinesc ritmurile de creştere, resimţindu-se (prin „hard lending” – „aterizări forţate”), în urma reducerii generalizate a consumurilor.

Stimularea consumului pe seama facilitării accesului la credit nu mai poate conduce practic la nici o consecinţă corectă decât pe termen scurt. Această teză este întărită de lipsa de reacţie a sectorului de intermediere financiară în sensul stimulării procesului de creditare, indiferent de nivelul ratelor de politică monetară sau de nivelul mediu al dobânzilor practicate pe piaţa interbancară, ajunse în ianuarie 2009 la un punct minim record. Blocarea finanţărilor are la bază lipsa de încredere în valorile de piaţă şi mai puţin „repulsia” faţă de consum ori lipsa lichidităţilor atât de invocată de autorităţi în ultima perioadă. Ori în această situaţie singura opţiune, deşi poate puţin prea radicalizată ca formulare, poate fi o deflaţie generalizată.

Scăderea generalizată a preţurilor la bunurile de investiţie, dincolo de efectul de domino pe care-l poate avea în sectorul garanţiilor bancare, poate relansa consumul pe baze sănătoase şi poate reduce panica privind exercitarea unor opţiuni pe termen scurt. Această teorie trebuie însă corelată cu prelungirea scadenţelor în curs (reeşalonarea creditelor) şi cu restructurarea reală a sectorului de producţie. Afirmaţia recentă a laureatului premiului Nobel pe anul 2008, Paul Krugman, că „industria auto din SUA va dispărea pe termen mediu pentru că nu mai este susţinută de actuala economie americană [...]” , are la bază tocmai o perspectivă similară asupra fenomenului economic actual. Astfel, pentru o ţară precum SUA metoda optimă de relansare a industriei nu mai este în legătură directă cu creditarea proceselor de producţie ci face apel la scăderea preţurilor pentru bunurile de investiţie la nivelul veniturilor reale (nesigure pe fondul creşterii şomajului), în corelaţie cu o finanţare a acestor cheltuieli la scadenţe rezonabile, ancorate în orizonturi scurte sau medii de timp. Injecţiile de capital în întreprinderile care produc bunuri de folosinţă îndelungată nu fac decât să prelungească agonia unor societăţi care au uitat practic metodele de optimizare a producţiei pe cicluri scurte de timp (ciclurile Kitchin).

Conform teoriei lui Taylor F. metodele reale de eficientizare economică nu se referă sub nici o formă la extinderea nejustificată a corporaţiilor sau la miza garantării consumului pe termen lung pe seama creditului ci se referă exclusiv la raţionalizarea proceselor de muncă şi la utilizarea beneficiilor competitive rezultate din implementarea progresului tehnologic. Ca să confirmăm starea de fapt, oferim exemplul real al companiei germane Opel, care la începutul anului 2008 anunţa deschiderea celei mai moderne fabrici de autoturisme din lume, robotizată în procent de 80%. Ar fi fost normal ca în urma acestei restructurări tehnologice, maşinile produse la această companie să scadă ca preţ, însă efectul a fost tocmai unul contrar, preţul majorându-se cu aproape 10%. În luna decembrie 2008, compania menţionată solicita un împrumut de 3 mld. Euro pentru a face faţă crizei financiare, neglijând practic toate aspectele legate de reformele interne şi toate strategiile care ar fi condus la reducerea costurilor şi implicit a preţurilor pe piaţă. De altfel şi în cazul SUA, injecţiile de capital în economie nu au impus nici o condiţie sau restricţie referitoare la revizuirea şi optimizarea strategiilor de producţie.

În concluzie, tendinţa fenomenului de globalizare se defineşte prin ansamblul de interacţiuni manifestate între economiile astfel definite, dinamica globalizării economice cuantificându-se statistic prin două elemente motrice şi anume: (1) evoluţia comerţului mondial şi (2) nivelul de integrare a pieţelor financiare. După cum se poate observa din figura de mai jos, economiile sunt legate funcţional între ele prin fluxurile de mărfuri şi prin fluxurile de capital.

 Relaţia funcţională dintre fenomenul integrării financiare şi comerţul mondial

În măsura în care, ca raţiune primară, rezultatele obţinute din comerţul exterior sunt utilizate pe filiera economisirii sau a investiţiilor directe prin sectorul intermedierii financiare, echilibrul dintre cele trei economii nu este afectat de dezechilibre majore rezultate din interacţiunea economiei reale cu economia financiară speculativă, anticipările de evoluţie urmărind practic legile economice clasice. În măsura în care capitalul speculativ devine principal furnizor al segmentului intermedierii financiare, în detrimentul randamentelor economice şi al economisirii, atunci raţiunile economice se inversează, primând speculaţia. Capacitatea statelor de a reacţiona nu este însă identică şi atunci formele de manifestare a crizelor capătă valenţe diferite. Statele puternic industrializate vor suferi în primă instanţă pe termen scurt şi mediu fiind afectate de corecţiile valorilor de piaţă impuse de pierderile din speculaţiile financiare. Aceste state vor avea tendinţa de a sprijini în mod imperativ lichidarea sau compensarea poziţiilor speculative, permutând corecţiile la nivelul consumului real şi la nivelul creditului, încercând să-şi recupereze pierderile fie prin scumpirea resurselor financiare, fie prin atacuri speculative dirijate asupra monedelor ţărilor în curs de dezvoltare bazate pe ofertă sau pe furnizarea de resurse energetice. Schimbarea condiţiilor de pe pieţele financiare, afectează sectorul intermedierii financiare şi mai departe fluxurile de investiţii directe respectiv consumul şi oferta din piaţă, deformând valoarea şi potenţialul de producţie al economiei reale.

Din perspectiva echilibrului dinamic al comerţului mondial şi al stabilităţii economice internaţionale, globalizarea economică trebuie guvernată în efectele sale în primul rând prin redefinirea legăturilor dintre sistemul monetar-financiar şi economia mondială. Rezultatul dinamicii fenomenului de globalizare nu poate fi decât o nouă ordine economică mondială, în care însă trebuie căutat şi ajustat din punct de vedere funcţional, rolul şi poziţia fiecărei categorii de economii naţionale. Guvernarea rezonabilă a procesului de globalizare nu presupune „avalizarea” notelor de plată privind dezechilibrele financiare sau economice, ci dimpotrivă, presupune acţiuni comune, în avantajul întregii comunităţi internaţionale. Pe de altă parte, intervenţiile repetate şi insuficient de bine argumentate, pot conduce la respingerea radicală a ideilor pieţei libere fără argumente suficiente, promovând în extremă închiderea economiilor şi debutul fenomenului de deglobalizare. Separarea industriei financiare speculative de industria intermedierii financiare propriu-zise, printr-o reîntoarcere la vechile concepte legate de economisire, investiţie şi credit, respectiv adecvarea scadenţelor în funcţie de durata reală a alocării, au devenit din acest punct de vedere unul din imperativele noii ordini economice şi financiare propuse pentru o lume globală funcţională.

Toamna politicii româneşti

A venit toamna grea, profundă şi de-a dreptul frunzăroasă peste politica românească. În aerul pârjolit al schimbării pluteşte sentimentul fatalismului politic în forma sa pură ... s-a produs imposibilul băsescian şi, în ciuda tuturor orgiilor sale varbale, i-a căzut Guvernul. Poporul simte că-i "fuge pământul de sub picioare" ... ce de treabă făcuse guvernul ăsta şi ce-o să ne facem fără ei, cum naiba o să mai trecem de criză şi cine va mai face reforma statului atât de corect şi eficient ca "micul" strateg Farfuridi. Câtă durere naţională. Ne ştergem lacrima de recunoştinţă din colţul obrazului şi le mulţumim foştilor miniştri şi fostului premier (şi de fapt tuturor "foştilor" din ultimii 20 de ani) pentru sărăcie, pentru şomaj, pentru promovarea lipsei de bun simţ şi pentru aroganţă, pentru şefi incompetenţi de la agenţii şi deconcentrate, pentru restanţele la întreţinere, pentru blocajele financiare şi economice, pentru cei 2 km de autostrada, pentru toţi emigranţii şi toţi tinerii talentaţi alungaţi din ţară, pentru codurile fanariote şi pentru toate legile sau asumările anticonstituţionale. În ceea ce priveşte cel mai "mic" cabinet (la propriu şi la figurat) din istoria României se poate sintetiza astfel - atât de multe "succesuri" într-un timp atât de scurt că ni se ridică gulerul la haină. Cred, rememorând toate interpelările media, că doar premierul era singurul om fericit de realizările lui ... cel puţin aşa părea în toate intervenţiile publice. Fericit în lumea lui, care însă din păcate nu este şi lumea noastră.

Pe de altă parte visul opoziţiei s-a îndeplinit, astfel încât, în plin avânt al crizei am reuşit să oferim mediului investiţional schimbări atât de violente şi întorsături atât de abrupte ale stărilor de echilibru încât să nu mai înţeleagă nimic din ce se întâmplă cu adevărat. Merită felicitările pe care de obicei le aruncam peste umăr celor care ne lovesc cu sacoşa în autobuz şi nu-şi cer scuze fiind tot ei supăraţi că le "luăm aerul". Nu mai contează care sunt efectele faptelor şi comportamentelor politice, priorităţile lor, ca o sumă a intereselor de grup, sunt altele şi nu ne privesc.

Ocupaţia de bază a politicienilor a devenit "iluzionismul" public şi dedicaţia totală pentru dezideratul de moment: moartea clinică a electoratului nemulţumit. Anestezia preferinţelor alegătorului român se poate menţine numai prin acest gen de atitudini, numai aşa "marea mută" va sta acasă, scârbită în ziua votului. Cred că politicienii au devenit mai îngroziţi la ideea de a lăsa lucrurile la îndemâna acestei "mări mute" de alegători, decât să rişte un vot negativ. Toţi aceia care nu se pronunţă acum, indecişii politici, ocupaţii de zi cu zi, au puterea de a da toate calculele peste cap, de a arunca printr-o simplă ridicare de ştampilă, banii strategilor politici pe fereastră, într-un dispreţ evident faţă de cei care trăiesc din minţirea noastră.

Din păcate a căzut Guvernul şi nu simţim nimic, nici în suflet, nici în creier şi cu atât mai puţin în buzunar. Trăim la fel de prost şi la fel de neliniştiţi în ceea ce priveşte necazurile zilei de mâine, reeditând parcă un pamflet general şi profund la adresa omului de bun simţ. Azi nu a înregistrat nimeni nici o victorie nici puterea prezidenţială şi nici opoziţia. Doar omul de rând a mai suferit încă o înfrângere, ca un veşnic perdant, singurul perdant din ţara lui.

Ţara noastră ca o scenă

Nu cred că mai spun nimic nou amintind faptul că de două săptămâni încoace scumpa noastră ţară a devenit, din ring politic, o controversată scenă de circ, cu bufoni care mai de care mai iscusiţi în arta de a se face de râs. Discursul este centrat exclusiv pe păcatele cuiva sau mai precis ale altcuiva, dar nicidecum ale celor în cauză, datul vinei de la unul la altul transformându-se dintr-o acrobaţie abilă într-o deplorabilă scenetă cu scuipături, certificând falimentul seriozităţii puterii politice în stat. Nu mai există asumarea răspunderii, nu mai crede nimeni în dreptate iar fuga după putere a turbat toţi neuronii politici. Diletantismul ridicat la rang de virtute, pe seama promovării unor persoane care fie dau bine la tv, fie par destul de interesanţi pentru a nu fi ignoraţi, a luat, simplu şi pe nesimţite, locul confruntării raţionale între idei. Pur şi simplu nu mai ştii, tu ca român simplu, pe cine să acuzi şi la cine să te mai plângi. Nu de alta dar statul român, în "plină reformare" de altfel, se află într-un asediu al suspendărilor, revocărilor şi demiterilor. Care pe care, noi sau ei?

Pe de altă parte, atenţi la protestele de stradă ale oamenilor muncii, abia încheiaţi cu protestul jenant al magistraţilor, aflăm cu stupefacţie despre interesele nu tocmai curate ale unor lideri sindicali, implicaţi în diverse afaceri din sectorul media şi nu numai, incompatibile cel puţin moral din punctul de vedere al obiectivităţii şi reprezentării sociale. Presa, a patra putere în stat, care până mai ieri forma opinii, credeam noi, corecte, a ajuns să-şi pună la îndoială, din interior, capacitatea de a fi obiectivă. Singurii în care mai credeam sau la care mai eram atenţi.

Nu ai decât o singură variantă momentan - să te transformi într-un spectator docil, care, printre treburile zilnice, îţi găseşti un răgaz să te miri de tot ceea ce ţi se întâmplă. Ţara este o scenă imensă, pe care slavă Domnului, are cine evolua. Miza eşti însă tu, cel neputincios şi revoltat, să fii atras, să fii încântat, să ţi se creeze iluzia că poţi schimba ceva doar din scaunul de spectator. Aici este însă o fisură în logica circarilor, pe care ar trebui să o luăm rece în calcul pentru a ne salva. Să începem prin a ne păsa şi să începem prin a crede că putem schimba lucrurile (sună ce-i drept ca un slogan comunist! dar nu am găsit altă formulare). Nu azi, nu mâine dar măcar poimâine şi nu prin vot neapărat ci mai ales prin atitudine.

Prin cenusa imperiului

Ziua de astăzi, o zi banală de luni, ploioasă şi urâtă ar fi trebuit să se transforme într-o zi marcantă pentru mişcarea sindicală din România. Peste 800.000 de sindicalişti au pus solidar umăr lângă umăr, strângându-şi rândurile pentru "simularea" celui mai amplu protest social de la ultima mineriadă încoace. Plini de speranţă, românii spectatori au aşteptat astfel să vadă ţara dând în clocot, sub presiunea generată de manifestările de dezamăgire ale salariaţilor bugetari, visând, încă odată, la o cotitură notabilă în filosofia omului politic contemporan.

Deşi mesajul liderilor sindicali a fost încă de la început neclar, centrat exclusiv şi excesiv pe deficienţele legii unice a salarizării, totuşi românii nu şi-au pierdut speranţa şi au crezut până la final într-o ipotetică răzvrătire a dimensiunii sociale împotriva evidenţelor economice şi politice ale ţării, cu o finalitate concludentă cel puţin la nivelul dialogului public. Din păcate pentru spiritul "omului muncii de la stat", ziua a decurs ca o zi normală de luni, apatică, nevrotică şi chiar lipsită de vlagă. Revoltele promise s-au transformat în strigăte izolate, care nu au avut ca răspuns decât discuţii între unul sau altul dintre oamenii politici şi liderii sindicali, fără nici un efect notabil. Motivaţia grevei şi-a demonstrat lipsa de consistenţă, transformând ziua într-un simulacru al imixtiunii politicului în mişcările publice sindicale, certificând astfel lipsa de tactică şi strategie din partea blocurilor naţionale sindicale. Greva, a luat forma unui chiul general iar adresabilitatea evenimentului s-a centrat spre interior, oferind senzaţia unui eveniment "al nostru pentru noi", inutil şi dezamăgitor. Am fi vrut să vedem schimbări radicale, reacţii reale şi vii ale autorităţilor vis-a-vis de un eveniment social atât de intens mediatizat, însă nu am văzut decât aceeaşi lideri sindicali cu pretenţii monopolistice asupra dialogului public, dictând pretenţii guvernanţilor şi implicit societăţii româneşti, ca şi cum stabilitatea socială şi echilibrul economic ar fi în buzunarul lor de la piept.

O reacţie sindicală ar trebui să fie centrată, în mod fundamentat, pe un mesaj coerent şi, ulterior, ar fi trebuit dezvoltată pe opinii responsabile privind consensul social, forţa motrice fiind tributară voinţei celor pe care liderii sindicali îi reprezintă în teritoriu. Întrebând pe unul şi pe altul dintre cunoscuţi, fără să fiu subiectiv, am constatat că foarte puţini dintre aceştia ştiu însă ce s-a cerut în cadrul acestui protest şi care a fost ideea centrală - o fi fost vorba despre sporuri sau despre deficienţele legii învăţământului? sau poate o fi fost vorba despre schimbarea structurii guvernului? O ceaţă totală, dar important este protestul, restul ce mai contează, oricum sigur cineva sau altcineva trebuie să fie de vină pentru răul ce ni se întâmplă. 

Am ajuns practic să banalizăm şi protestele şi să absentăm până şi din existenţa noastră de zi cu zi. De reprezentat cu adevărat nu ne reprezintă nimeni, dar protestăm. Sincer mă uit la ziua de azi, la pasivitatea extraordinară şi la absenţa totală din viaţa publică a omului de rând, şi, cu riscul de a exagera, începe deja să-mi fie dor de mineri, de hotărârea şi de determinarea lor. Nu fac apologia terorismului de strada, ci vreau doar să sugerez expresiv cele două extreme între care oscilează poporul român, refuzând raţionalitatea căii de mijloc - arbitrarea interesată şi responsabilă a reprezentativităţii, ca ipoteză a succesului într-o democraţie. 

În această ordine de idei, cred că tema restructurării şi modernizării statului român ar trebui să înceapă, ca ipoteză de lucru, cu regândirea modelului de reprezentare politică şi socială, respectiv de construcţie a consensului public. Inactivitatea şi pasivitatea a ajuns atât de profunde încât am ajuns să credem că nu mai contăm nici măcar atunci când este vorba despre noi înşine. Ce să mai vorbim despre implicarea socială, întrajutorare sau solidaritate. Sunt numai vorbe înţelepte din "marii clasici" socialişti. Ne place însă sau nu, o  ţară nu poate fi democratică şi nici modernă în evoluţia sa, fără ca şi cetăţenii săi să-şi dorească cu adevărat acest lucru.