Sfârşitul crizei - între vis şi realitate

La un an de la căderea colosului american Lehman Brothers, ştirile din ce în ce mai optimiste din economia mondială ne pun pe gânduri, neştiind, fie ca simpli spectatori, fie ca analişti ai unor statistici aproape contradictorii, ce poziţie să mai adoptăm şi ce atitudine să mai formulăm la momentul prezent. De unde nimeni nu putea oferi mai ieri un pronostic clar al evoluţiei economice şi financiare pe termen mediu, în acest moment "fericit", toată lumea a luat în braţe opinia depăşirii curente a momentului critic în evoluţia economiei mondiale şi a finanţelor internaţionale, în principal pe fondul reintrării pe trend descendent a ritmului de creştere înregistrat în unele ţări OCDE, mimând frenetic şi contagios "poeziile" aruncate pe piaţă de B. Bernanke (FED) sau de FMI prin vocea sobră a lui Kahn.

În acest ton relaxat, oficialii americani au anunţat miercuri că producţia industrială din SUA a crescut în august cu 0,8% faţă de luna anterioară, într-un ritm uşor mai mare decât cel anticipat de analişti (de 0,7%). Creşterea a intervenit după un avans de 1% în iulie, care a fost revizuit ulterior în sus, de la estimarea iniţială de 0,5%, însă, faţă de august 2008, producţia industrială a scăzut cu 10,7%. Pe fondul veştilor statistice pozitive din partea economiei SUA, neglijându-se deficitul istoric al acestui stat şi impactul redus al injecţiilor repetate în economie, a urmat instantaneu o euforie generală. Principalele burse europene (DAX30, FTSE100 şi CAC40), s-au revigorat cu ritmuri cuprinse între 0,1% şi 0,3%, bursa de pe Wall Street (indicele Dow Jones) a înregistrat un avans de 1,12% iar principalul indice asiatic, Nikkei al Bursei de la Tokyo a închis joi în urcare cu 1,7%, aceste evoluţii reflectând un optimism în creştere al pieţelor. Moneda de refugiu, dolarul american (care nominează cam 60% din rezervele monetare internaţionale) a fost abandonată brusc, în mod imprudent, iar cursul euro a atins un nivel record la 1,4740/USD acest lucru reflectând tocmai transmiterea stării euforice către majoritatea actorilor pieţei, până la nivelurile decizionale inferioare de apreciere a riscurilor de piaţă.

Logica tânărului învăţăcel în economie, cu mintea limpede şi "limitată" la nivelul adevărurilor fundamentale, se cramponează însă încăpăţânată în lemele funcţionării societăţii de consum, făcând abstracţie de tot "mărunţişul excesiv tehnic" al funcţionării finanţelor internaţionale, ca şi de toate veştile minunate ale revenirii la echilibrul variabilelor economice. Componenta creşterii economice sustenabile depinde în mod direct de o variabilă fundamentală, descrisă de Keynes acum vreo şase decenii, şi anume nivelul şi evoluţia consumului agregat. În termenii cei mai simpli, evoluţia consumului pe termen lung are ca determinanţi esenţiali, pe de o parte veniturile populaţiei şi ale agenţilor economici şi, pe de altă parte, veniturile şi cheltuielile statului. Restul sunt detalii...

Despre prima variabilă care determină sustenabilitatea creşterii economice lucrurile sunt evidente, rata medie a şomajului în ţările OCDE ajungând la 8,4%, adică la cel mai ridicat nivel după cel de-al doilea război mondial încoace. Luând în considerare nivelul ridicat al asistaţilor social (plătiţi din ajutoarele de şomaj), problemele diminuării fondului bugetar de salarii şi imperativul raţionalizării costurilor agenţilor economici, putem afirma că tendinţa pe mediu va fi de creştere a ratei şomajului cu cel puţin 5-8%, graţie deficitelor bugetare în creştere în majoritatea ţărilor OCDE. Corelat cu această situaţie, "înclinaţia marginală spre consum" (defectul major al omenirii de a cheltui mai mult decât câştigă) este menţinută pe seama creditului, la dobânzi ridicole, fără consistenţă însă în productivitatea salariaţilor la nivel macroeconomic. Veniturile şi cheltuielile statului sunt concentrate în acest context pe politicile de stimulare economică susţinute pe baza unor deficite record, care au avut ca scop fundamental relansarea creditării prin orice mijloace. Cu toate aceste eforturi publice considerabile, consumul nu s-a revigorat decât firav pe alocuri, pe fondul deflaţiei generalizate la nivelul ţărilor OCDE, acesta menţinându-se la un nivel scăzut.

Ori câtă vreme veniturile populaţiei (salariile), ale agenţilor economici (profitul) şi ale statului (bugetele naţionale) sunt în perspectivă, negative ca ritm de creştere, atunci cine va acoperi preţul unei creşteri valorice pretinse a consumului, respectiv diferenţialul de creştere economică efectivă, şi din ce? Din credite?! cumpărându-se creşterea economică prezentă pe seama unor căderi viitoare repetate? Sau mizând în mod parşiv pe declanşarea unei inflaţii la nivel global?

Cel puţin din aceste considerente avem motive să credem că opiniile optimiste sunt exagerate. Cred că nu există vreo soluţie apropiată optimă, alta decât bazată pe teoria creşterilor şi scăderilor de mici aplitudini, pe modelul "dinţilor de fierăstrău". Teoriile ieşirii din criză pe modelul evoluţiilor economice în "L", "V" sau "W" nu ţin seama de lema cibernetică a menţinerii unui echilibru general optim prin mici dezechilibre. Şomajul ridicat va permite refacerea trebuinţelor umane reale şi va readuce la raţionalitate consumul - acest lucru este necesar. Fără raţionalitate acest consum nu va fi în nici un caz sustenabil, iar creşterea economică aferentă nici atât. E simplu şi orice altă logică încurcă în mod intenţionat panorama viitoarelor politici recomandate.
Citindu-l pe P. Krugman dintr-o declaraţie recentă, ajung să cred că soluţia reală pentru ieşirea din criză este deocamdată unică şi simplă: să găsim o planetă nouă, pe care, într-un efort de marketing galactic, să ne putem vinde tot excesul de marfă astfel încât, printr-o retranslatarea contagioasă a nevoilor umane, să ne asigure într-un gest de "solidaritate marţiană" creşterea pieţelor şi refacerea tendinţei sustenabile spre consum.

Starea aceasta de fapt mă transpune clar şi fără echivoc, cel puţin pe mine, om simplu, ca reprezentant al persoanelor care obişnuiesc să-şi pună întrebări, în poziţia nelămurită a unui "încuiat" (astfel după cum sunt definiţi, în stilul tânărului magician H. Potter, oamenii simpli, lipsiţi de şansa înzestrării cu darul magiei). Am tendinţa de a crede că lucrurile sunt în realitate foarte simple şi că aceia vinovaţi de întâmplările recente din economia mondială, alături de autorităţi, au doar un interes meschin de a colora esenţialul cu mii de detalii, precum vrăjitorii lui Potter, pentru a menţine cursul lucrurilor la îndemâna unui simplu gest din baghetă. Tensiunea nu mai poate dura însă foarte mult, rigiditatea legilor economiei de piaţă rezumându-se, uneori crud, la un arbitraj excesiv de raţional. Lumea este în schimbare, iar între vis şi realitate întotdeauna evoluţia economică obiectivă va alege realitatea, indiferent cât de dură şi inumană va fi aceasta. Restul sunt detalii...

Bunul simţ şi politica românească

Urmărind, ca orice român "implicat activ" în realităţile cotidiene, circul politic recent revitalizat de perspectiva apropiatelor alegeri prezidenţiale mi-a venit în minte o întrebare lansată anul trecut de răposatul O.Paler, la una din emisiunile la care, cu regularitate participa. Şi anume: poate fi politicianul un om cu bun simţ? Sau există o incompatibilitate apriorică vis-a-vis de statutul de "om" şi cel de "politician". Deşi supărător poate pentru cei în cauză, evidenta ironie a întrebării certifică însă, pe fond, o problemă reală a mediului politic românesc şi anume decalajul dintre priorităţile generate de dialogul social şi atitudinile, respectiv acţiunile factorului politic.

Practic, factorul politic acţionează în prezent independent de voinţa societăţii iar procentajul scăzut al prezenţei la vot certifică ideea conform căreia va câştiga nu acela care obţine un grad de reprezentativitate mai mare ci acela care-şi mobilizează mai bine resursele de partid cu ocazia alegerilor, indiferent care şi pentru ce ar fi acestea. Urmărind degringolada "goanei după ciolan" şi indiferenţa faţă de problemele reale ale societăţii putem afirma, fără a greşi prea mult, că din punctul de vedere al guvernanţei colective poporul român a încetat să mai existe! Protestul ignorării fenomenului politic nu ne-a adus nici un favor, şi, în limita lipsei bunului simţ al politicienilor a devenit extrem de nociv fenomenului democratic. Astfel, drept consecinţă, poporul nu mai contează în strategiile de campanie electorală pentru că oricum va absenta de la vot - rămân doar activiştii şi atât ... Şi atunci de unde bun simţ când ştii că oricum nu va urma nici o sancţiune din partea electoratului şi că, mai degrabă, printr-o astfel de atitudine poate fi stimulat şi mai mult absenteismul.

Societatea civilă, atât de absentă în ultimele două decenii, şi-a ignorat puterea publică şi rolul de mediator între interesele mulţimii şi atitudinile mediului politic, situaţie care a generat un haos comportamental total iraţional din partea autorităţilor statului gestionate de factorul politic. Astfel s-a ajuns în situaţia în care Preşedintele pare mult mai preocupat de faptul că nu i s-au acordat semnele de respect care se cuvin înaltei sale demnităţi de către reprezentanţii asociaţiilor non-guvernamentale sau în care premierul găseşte de cuviinţă să afirme că el îi reprezintă doar pe românii care au fost la vot. Pe acest fond, presa a preluat fără echivoc rolul societăţii civile şi a ajuns să se considere, peste noapte, purtătorul de cuvânt al naţiunii, pierzându-şi însă consistent din credibilitate şi imparţialitate. Aburii puterii se dovedesc a fi în relaţie directă cu tendinţa monopolizării dialogului public, mai ales în ceea ce priveşte media românească.

Chiar dacă ne place sau nu, chiar dacă ne încearcă sau nu un sentiment al zădărniciei, nu putem aştepta la o revelaţie a bunului simţ din partea politicienilor. Pentru a ajunge acolo (miniştri fără experienţă, consilieri fără notorietate sau directori ai unor regii numai bune de muls), aservitul politic nu trebuie să aibă de-a face cu bunul simţ. Vorba cuiva tare înţelept: "... de ce aş accepta o funcţie de demnitate publică? ar fi ca şi cum aş recunoaşte în faţa cunoscuţilor că sunt dispus să fur (pentru mine dar şi pentru alţii)! Bunul simţ este aşadar străin constituţiei omului politic, pentru care a reuşi înseamnă în stil platonian nu a fi "om" ci "animal" politic.

Lupta împotriva noastră

Toată nebunia dialogului social excesiv s-a intensificat brusc, ca temperatura în urcare a gripatului, din momentul anunţării intenţiei privind elaborarea unei legi unice a salarizării şi a unor reglementări privind diminuarea cheltuielilor statului român, respectiv privind întărirea disciplinei financiare. Coincidenţă sau nu, din acel moment, liderii sindicali de la toate federaţiile, mai mult sau mai puţin cunoscute (în mod sigur nimeni nu le mai ştie nimeni numărul exact) au devenit "vedete ale reprezentării sociale", monopolizând fervenţi dialogul public în relaţie cu autorităţile statului. Acest dialog virulent, pe alocuri chiar trivial, abuziv sau ilogic se referă însă, de la începutul anului încoace, după cum constantăm căscând cuminţi gura la televizor, exclusiv la salariile, recompensele sau beneficiile salariaţilor din sistemul public. Absolut nimic legat de performanţă, de calitatea serviciilor publice, de bunul simţ faţă de banul public sau de solidaritatea naţională în faţa crizei. Criza pare sincer că este doar a "noastră" nu şi a "lor".

Vendeta publică a culminat cu crearea chiar a unui "cartel" al sindicatelor, hotărât să demonteze cu orice preţ eforturile unui Guvern, ce-i drept obosit şi depăşit în autoritate până şi de o grădiniţă de copii (cu condiţia ca aceşti copii să ţipe cât mai tare!). Acest "copil născut prematur" a devenit bijuteria realizărilor reprezentative ale liderilor sindicali din sistemul public. "Vom face o grevă generală de nu se va mai înţelege om cu om - ori noi ori ei!", exclamaţia omiţând însă un singur aspect: cine sunt beneficiarii, cine sunt perdanţii şi împotriva cui protestează salariaţii statului? Împotriva unui Guvern confuz, împotriva bugetului naţional secat de resurse, împotriva celor care produc prea puţin pentru salariile pretinse ori împotriva economiei naţionale pentru încetineala de care dă dovadă în plata taxelor şi a impozitelor? Ce pretind şi de la cine? Din ce înţelegem din bombardamentul declaraţiilor concertate de liderii sindicatelor publice, pe salariaţii statului criza nu-i priveşte. Exagerând constructiv şi sugestiv putem afirma că lucrătorii statului sunt hotărâţi astfel să meargă până la capăt împotriva poporului român şi împotriva sărăciei sale.

"Marea mută" tace însă. Este vorba de aproape 3,8 milioane de salariaţi din sistemul privat, beneficiarii direcţi ai serviciilor oferite de aceşti "zgomotoşi" lucrători ai statului. Federaţiile sindicale din mediul privat nu se manifestă şi nu oferă nici o alternativă dialogului public centrat exclusiv pe cât de mult poate cheltui statul cu salariile. Plătitorii de taxe şi impozite parcă nici nu ar exista - opinia publică aparţine celor care urlă mai tare. Pe ici pe colo câte un ziarist aminteşte de cea de-a patra putere în stat - societatea civilă, oftând cu un ridicat din umeri neputincios. Practic, dacă ar fi să-l cităm pe contestatul Cioran, invocând culpele etosului nostru popular, în momentele grele poporul român "încetează să mai există".

Din păcate însă mersul economiei nu include "pauze de masă" şi nici "inserţiuni filosofice" atunci când vine vorba de buna gestionare a avuţiei naţionale. Aşa cum aminteam şi într-un articol recent, renumitul economist J.M. Keynes afirma cu ocazia crizei din 1929 că pentru echilibrarea bugetului de stat, din perspectiva cheltuielilor publice cu salariile, nu există decât două soluţii: fie dai afară personal contractual, fie diminuezi salariile în masă. Marea Britanie a ales prima variantă la acea vreme, hotărâtă să nu facă rabat de la principiul încurajării valorii salariaţilor la o plată justă a serviciilor oferite publicului. La presiunile sindicatelor vom asista poate la reformarea opticii keynes-iste, inventând de amorul artei, într-un eşec grosolan al democraţiei postdecembriste, o a treia variantă - nu dai afară ci dimpotrivă creşti salariile şi anulezi orice demers al reformării sistemului public. Această politică recent descoperită de autorităţile române face parte din setul de măsuri hei-rupiste guvernate de principiul "scapă cine poate" sau, mai bine zis "voturile costă".

Cum altfel putem interpreta situaţia prezentă din România? Pe fondul unei atmosfere de popor "înfipt cu capul în nisip", fără nici o urmă de atitudine civică şi socială, am ajuns să luptăm noi împotriva noastră, înrobiţi de gurile flămânde, pline de spume ale unor lideri sindicali iresponsabili, erijaţi fără nici un drept şi fără nici o autoritate morală, în actori principali (sau chiar unici!) ai dialogului social.

Melancolia de a fi

Câteodată te uiţi în jurul tău şi nu înţelegi nimic din ce ţi se întâmplă, iar primul impuls este să crezi că te-ai născut într-un alt timp şi într-un alt spaţiu decât cele pe care le-ai identificat, real, admirându-te în oglindă sau pe pat, adormit, ciupindu-te încă de mâini ca să te trezeşti. Eşti mereu între vise şi viaţă, între idei şi realitate, indecis, ca într-un carusel hrănit în goana sa, de iuţeala clipirilor tale nedumirite.

Mahmureala depărtării de tine are legătură mai mult cu ceea ce ai sperat să găseşti căutând cu mâinile până-n gât, în groapa deprinderilor de zi cu zi. Este diferenţa între a vrea şi a putea, între ceea ce crezi şi ceea ce ştii, între visul real şi realitatea visată, la graniţa conturată subtil de diferenţa dintre semnele de întrebare şi cele de mirare. Chiar nu înţelege nimeni că exişti şi că trăirile tale sunt importante? Zgâriat adânc în orgoliu, ca de spinii răi ai tufelor din dumbrava minunată, simţi cum pe rănile adâncite cresc cuvintele celor din jur, neînţelese şi dureroase. E greu să ai atâtea pretenţii într-o viaţă atât de simplă. E ca şi atunci când încerci să-ţi explici cum poate un om să ducă un univers atât de mare într-un creier mărginit.

Este o stare normală, nu te speria. Când nu înţelegi este bine, când afli te sperii. Adevărul nu ne uşurează întotdeauna iar certitudinea îngheaţă orice vis şi-l transformă în realitate moartă şi în tristeţe. Uneori adevărul e mai greu de dus decât suferinţa sensului neînţeles. Miracolul existenţei tale depinde de simţirea secundelor, de atingerea clipelor, singurele forme palpabile ale bucuriei de a trăi. Totul este ca o trecere, scurtă şi neînţeleasă. Este ca şi cum ai încerca să încapi într-o fotografie ... sau într-o amintire ... ca o formă simplă şi albă a ceea ce ai devenit. Lumea eşti tu cu aripile tale ... şi atât ... este simplu. Eliberat de datoria de a înţelege şi de fământarea de a şti adevărul ai putea să înveţi să zbori!

Comerţul retail în UE. Evoluţie statistică

Astfel după cum a fost publicat pe site-ul statistic oficial al Uniunii Europene (http://epp.eurostat.ec.europa.eu) la nivelul lunii iulie 2009 volumul comerţului retail din UE-27 a cunoscut o creştere de +0,2% faţă de luna precedentă în timp ce la nivelul Zonei Euro evoluţia a fost negativă, până la nivelul de -0,2% faţă de luna iunie 2009. Creşterea consumului agregat european vizează în principal mărfurile non-alimentare, preponderent de natura serviciilor şi a carburanţilor, la mărfurile alimentare (alimente, băuturi şi tabac) scăderea fiind de -0,5% la nivelul Zonei Euro şi de -0,2% la nivelul UE-27. Pe acest segment, cele mai relevante majorări ale consumului au fost înregistrate în Suedia (+2,2%), România (+1,8%) şi Belgia (+1,4%). Scăderile cele mai relevante în volumul consumului total al lunii iulie, la nivelul UE-27 au fost înregistrate în Estonia (-3,9%), Spania (-1,2%) şi Letonia (-1%).

Faţă de aceeaşi perioadă a anului 2008, volumul consumului la produsele alimentare s-a diminuat în medie cu -1,8% în Zona Euro şi cu -1% în UE-27. Cele mai relevante creşteri ale volumului anual raportat al consumului au fost înregistrate în Belgia (+4,8%), Suedia (+4,6%) şi Polonia (+4,4%) iar cele mai drastice scăderi au fost semnalate în Lituania (-29,5%), Estonia (-20%) şi Lituania (-19,1%). Datele aproximative raportate la volumul consumului ratail este similar trend-ului valoric, volumul şi valoare suferind mutaţii nesemnificative pe fondul unei deflaţii de 0,2% ca medie europeană.

Luând în considerare tendinţa inflaţiei pe termen mediu, ca medie la nivel european, care tinde să se deflateze la -0,2%, se poate considera faptul că relansarea consumului şi restaurarea creşterii economice pe baze durabile este încă fragilă, posibilitatea manifestării unei stagflaţii fiind redusă. Indicele preţurilor la produsele industriale (exclusiv sectorul construcţiilor) a scăzut cu -8,4% în zona UE-27, faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, fapt datorat în principal scăderii preţului la produsele energetice cu peste 20%. În aceeaşi ordnide de idei, sectorul construcţiilor a scăzut ca volum cu peste -1,2% la nivel european, faţă de media anului trecut.

În ceea ce priveşte creşterea economică, PIB-ul UE a cunoscut o scădere de -4,8% faţă de trimestrul II al anului 2008, şi de 0,1% faţă de trimistrul I al anului 2009. Economia SUA a înregistrat o scădere de 3,9% faţă de trimestrul II 2008 în timp ce Japonia a cunoscut o creştere de +0,9% între trimestrul I şi II al anului 2009. Atenuarea scăderii economice în ţările dezvoltate a determina FMI să-şi revizuiască prognoza de scădere pe anul curent de la -1,4% la 1,3%, mizând în anul următor pe o creştere preconizată de 2,9%.
Uşoara creştere a consumului reprezintă o garanţie fragilă pentru relansarea sustenabilă a creşterii economice, luând în considerare evoluţia ratei şomajului, în creştere la nivel european (şi mondial) până la nivelul mediu de 9,5% din populaţia disponibilă. Cele mai ridicate rate ale şomajului se înregistrează în Spania (18,5%), Lituania (17,4%) şi Letonia (16,7%) iar cele mai ridicate rate de ocupare sunt în Olanda, Austria şi Cipru unde rata şomajului variază între 3,4% şi 4,5%. România înregistra la sfârşitul trimestrul II o rată a şomajului în medie de 6,2%, în creştere cu 1% faţă de nivelul trimestrului I al anului curent, ţara noastră situându-se pe locurile fruntaşe în gradul de ocupare la nivel european.

Fragila creştere economică europeană, dublată de deflaţia produselor de larg consum (care implică scăderea veniturilor agregate) şi de o creştere aproape nesemnificativă a volumului consumului retail, insuficient stimulat pe fondul creşterii îngrijorătoare a şomajului, conduce la ideea imediată că pe termen scurt economia europeană este departe de a produce surpriza revenirii. Criza are ca efect pe termen mediu adâncirea incertitudinilor şi implicit exagerarea rezervelor asumate de consumatori în aprecierea deciziilor de achiziţie de produse de folosinţă îndelungată, creditul fiind din acest motiv, departe de a putea substitui înclinaţia marginală spre consum.

Probabil că adâncirea deflaţiei până la o medie de -1% şi stabilizarea ratei şomajului la o medie aproximativă de 15% va produce relansarea pe baze sustenabile a spiralei consum-investiţii, revenirea creditului ca bază a consumului fiind în prezent doar un surogat al deficitului puterii de cumpărare, extrem de nociv ca fundament al relansării economice.

Reforma statului de drept

Din ce în ce mai frecvent, dinspre toate mediile emitente de opinii mai mult sau mai puţin "oficioase", circulă o nouă "găselniţă" conceptuală, ca soluţie imediată pentru suprimarea efectelor crizei din România. Acest curent se numeşte "reformarea statului" (sau mai precis "reformarea statului de drept" pentru a determina o confuzie totală!sic!).
Urmărind, (într-o deplină nedumirire şi consternare ce-i drept!), pachetul de reforme recent promovat de puterea executivă a ţării, în speţă de Guvernul României, ajung la concluzia că autorităţile fie nu cunosc fie amestecă voluntar noţiunile fundamentale ale teorie politice, frizând prin omisiune exact nuanţele care definesc în realitate "reforma" unui stat.
Definiţia clasică a reformei statale presupune modificări ale fundamentului constituţional privind fiinţarea şi principiile statutare sau funcţionale unui stat suveran, descrise, ca de exemplu, fie prin modificarea formei de guvernare, fie prin modificarea principiilor care guvernează funcţionarea autorităţilor publice etc.
Ni se propun însă, cu titlu de reformă a statului cu totul şi cu totul alte deziderate normative, care privesc repere punctuale ale vieţii publice şi sociale, fără un amestec direct conturat şi coerent vis-a-vis de funcţionarea statului. Astfel, am ajuns să considerăm că modernizarea funcţională a statului român se referă la salarizarea sistemului bugetar în regim armonizat, la legea educaţiei sau la un pachet de măsuri anticriză gândită în laboratoarele politice ale puterii executive în funcţiune.
Total eronat însă - acest curent de opinie nu face decât să amplifice nejustificat şi pur electoral un set de măsuri cu tentă de politică economică sau socială, asimilându-le, din păcate din motive exclusiv electorale, unui demers necesar şi modern de modernizare a statului român. Pentru a clarifica deficienţele discursului politic recent mediatizat şi pentru a corecta greşelile sau omisiunile opiniilor jurnalistice vehiculate, prezentăm câteva măsuri reale de reformare a statului, cu legătură directă asupra conceptului corect definit:
- separarea puterilor în stat prin eliminarea tuturor situaţiilor conflictuale care apar în exerciţiul funcţional al puterilor în stat - acest lucru vizează instituirea incompatibilităţii calităţii de parlamentar (membru al puterii legislativă) cu calitatea de ministru sau de înalt funcţionar de stat (membru al puterii executive), limitarea abuzului de decizie a instanţelor prin eliminarea posibilităţilor normative ale magistraţilor (respectarea principiului dreptului scris, judecătorul reprezentând o instanţă a arbitrării nu a interpretărilor sau comandamentelor legislative) etc.;
- reforma administrativ-teritorială, demarată de la data aderării la Uniunea Europeană şi nefinalizată încă şi care presupune înfiinţarea a cinci regiuni autonome administrativ (România apare deja astfel divizată pe site-ul oficial al UE);
- instituirea răspunderii ministeriale care să justifice public nu calitatea favorizantă a actului decizional ci răspunderea reală, personală, pe care un lider instituit al unui sector public şi-o asumă odată cu funcţia de înalt funcţionar al statului;
-în relaţie cu principiile mai sus-menţionate, se impune depolitizarea imediată şi iremediabilă, a tuturor structurilor publice executive, a căror vocaţie trebuie permutată logic pe expertiză şi nu pe reprezentarea politică sau de grup - doar aşa se poate garanta independenţa funcţională a statului român.
Acestea fiind spuse, cred că exagerarea activităţii Guvernului din ultima sută de metri aminteşte de atitudinea inconştientă a sultanatului înainte de căderea Constantinopolului. Confuzia este în acest moment majoră şi intenţionată (aşa pare!), iar cineva are interes de a "orienta" opinia publică în altă direcţie decât cea firească, prin eschive politice abile. În scurt timp vom ajunge însă să înţelegem, şi noi cei interesaţi dar şi electoratul ("marea mută"), că toată această tevatură, cu iz electoral se încadrează în linia unui proverb arab (invocat şi de economistul Stiglitz J. când vorbea despre reforma instituţională la nivel mondial) şi anume: "muntele a născut un şoricel".

Pretenţii ale omului înţelept

Nu spera sa te asculte cineva, nu prea des şi nu în legătură cu toate trăirile sau obsesiile tale obosite, pentru că universul, se ştie, nu începe şi nu se termină cu distinsa ta persoană (ce perspectivă tristă a micimii omului în faţa societăţii - scuze pentru cinism!). Taci mai des si încearcă să distingi ritmul de tobe al victoriei raţiunii tale, în noianul de sunete surde născute din spasmele egoismului tău ...
Se numeşte că-ţi descoperi în sfârşit satisfacţia de a te asculta şi de a te înţelege.

Concluzii G20, 5 Septembrie 2009

În perioada 04-06 septembrie 2009, miniștrii de finanțe si guvernatorii bancilor centrale din tarile Grupului G20, si-au reiterat, in cadrul unei intalniri comune la nivel inalt, intentia de mentinere a planului privind relansarea economiei mondiale, pe baza masurilor angajate cu ocazia Summit-ului istoric de la Londra, din luna aprilie a acestui an.
Cu ocazia acestei intalniri la nivel inalt, reprezentanţii board-ului FMI au operat o serie de update-uri statistice in raport cu previziunile formulate de instituţia internationala la sfarşitul lunii aprilie 2009. Astfel, pe fondul trend-urilor recent înregistrate la nivelul statelor cele mai dezvoltate ale lumii, experții Fondului au modificat previziunea contracţiei economice mondiale pe anul 2009 de la 1,4% la 1,3%, anticipând o creştere pentru anul 2010, rectificată în sens pozitiv de la 2,5% la 2,9%. Este aceasta o veste bună sau este doar o altă ştire într-un curent ameţitor de opinii sau profeţii?
Dovendindu-se rezonabil, cel puţin la nivel formal şi pronunţându-se în asentimentul grupului specialiştilor formatori de opinie la nivel internaţional, FMI îşi păstrează poziţia echilibrată şi nu oficiază, prin previziunile sale pe termen scurt, încheierea crizei. Poziţia instituţiei internaţionale se fundamentează în principal pe baza evoluţiei recente a ţărilor în curs de dezvoltare, ale căror descreşteri economice au depăşit în sens negativ aşteptările.
Deasemenea creşterea preconizată a ratei şomajului, întărită de cifra înregistrată şi recent raportată de SUA la un nivel de 9,3% (cea mai mare rată a şomajului din ultimele 3 decenii în acest stat), dublată de o situaţie asemănătoare şi la nivelul UE, certifică o scădere viitoare aproape inevitabilă a nivelului de trai în majoritatea ţărilor, ceea ce poate însemna o piedică reală în reinstaurării trendului pozitiv al creşterii economice visate, pe baze sustenabile. Dacă ar fi să-l cităm pe Keynes, relansarea consumului nu poate avea loc efectiv decât în urma "ajustărilor" sociale, şomajul reprezentând garanţia reformării iniţiale, ca ipoteză de lucru în arbitrarea raportului economii/investiţii din perspectiva jocului de piaţă. În acelaşi context cu scăderea evidentă a veniturilor medii din economiile naţionale, volatilitatea preţului la carburanţi rămâne o necunoscută care poate alimenta oricând nu numai cota de creştere economică din PIB-ul ţărilor producătoare de "aur negru" ci şi instabilitatea generată la nivelul ţărilor dezvoltate în balanţa de plăţi sau în echilibrul bugetar şi aşa destul de precar ca urmare a măsurilor extrem de costisitoare adoptate de la debutul crizei şi până în prezent.
Orice profeţie lansată astăzi este doar un abuz de limbaj iar orice părere "specializată" rămâne doar o supoziţie personală în faţa unor evoluţii dificil de vizualizat pe termen mediu şi aproape imposibil de anticipat pe termen lung. Şi afirm aceste lucruri nu pentru că deţin vreun adevăr obscur ci mai degrabă pentru că, asemenea tuturor celor din jurul meu, nu mai înţeleg nimic din ce ni se întâmplă ...

Retrospetiva declansarii crizei financiare in Europa

Pentru înţelegerea conexiunilor profunde statuate la nivel funcţional, între zona Euro şi economia globală, singura variantă de reflecţie, dincolo de planul intuitiv, se regăseşte în analiza exemplificată a unor variabile statistice, care pot demonstra, în dinamica lor, acest complex de interdependenţe. Fără a trece în revistă în mod exhaustiv indicatorii macroeconomici şi monetar-financiari ai zonei Euro raportaţi la nivel global, se impune trasarea unor direcţii de analiză pe câteva din cele mai importante variabile care să exemplifice, pentru perioada 2007-ianuarie 2009, cu titlu de model, interdependenţele vizibile dintre planul regional astfel definit şi dimensiunea globală a fenomenelor. Datorită în cea mai mare măsură, tensiunilor financiare apărute la nivel mondial încă de la începutul anului, pe perioada anului 2007 ritmul de creştere a economiei mondiale, a înregistrat o temperare relativă, comparativ cu ritmul ridicat consemnat în ultimii patru ani, ponderea rămânând, ca structură, net în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare. Aceste tensiuni, cumulate cu evoluţia ciclului mondial de producţie într-o anumită fază de maturitate (conform perspectivei ciclice asupra fenomenului economic a ciclurilor Juglar), s-au manifestat însă virulent începând cu luna iulie a anului 2007, influenţând în mod negativ pe ansamblu, mult mai pronunţat, evoluţia întregii economii mondiale. Astfel, condiţiile nefavorabile de pe piaţa imobiliară din SUA au determinat la mijlocul anului 2007, efecte de propagare imediate şi limitate asupra unor elemente ale cererii interne din SUA, spre sfârşitul anului 2007 acest climat volatil s-a intensificat, degenerând într-o criză a valorilor de piaţă pe segmentul imobiliar şi determinând reducerea semnificativă a creşterii economice în raport cu prognozele iniţiale.

Evoluţia înregistrată pe perioada sfârşit de an 2007 – primul semestru al anului 2008, la nivelul ţărilor puternic industrializate, relevă legătura strânsă între piaţa monetar-financiară internaţională şi economia mondială, generalizarea crizei financiare conducând la afectarea directă, în cascadă, a sectorului real de producţie din aceste ţări. De la ritmurile pozitive înregistrate în dinamica producţiei acestor state, s-a ajuns la valori negative pentru principalele economii puternic industrializate. Perspectivele pentru anul 2009 conform unui raport recent al FMI asupra economiei mondiale se menţin defavorabile, apreciindu-se că în acest an, creşterea economică mondială se va reduce pana la 1,3% (cel mai scăzut nivel de la al Doilea Război Mondial), iar producţia şi comerţul se vor diminua drastic.

Pe perioada septembrie 2007 - martie 2008, expansiunea economică pe pieţele emergente a înregistrat un ritm puternic şi susţinut, mai ales în cazul Asiei, contribuţia acestor ţări în creşterea economică globală menţinându-se substanţială. În cazul pieţelor emergente semnificative, turbulenţele de pe piaţa ipotecară americană au generat creşterea temporară a volatilităţii pe pieţele financiare, însă s-a remarcat capacitatea pozitivă a majorităţii pieţelor emergente de a face faţă acestor presiuni, după cum se poate observa apreciind diferenţele mici dintre creşterile prognozate pentru anul 2007 şi creşterile efectiv înregistrate. La nivelul întregului an 2007, expansiunea economică pe pieţele emergente a înregistrat un ritm puternic şi susţinut, contribuţia acestor ţări în creşterea economică globală fiind substanţială. Însă, ca perspectivă, deşi se speră ca pieţele emergente să treacă mult mai uşor peste criză, în comparaţie cu ţările dezvoltate, prognoza FMI indică şi pentru aceste economii, o creştere de maxim 3,25%, faţă de estimarea de 6,25% făcută în 2008. Faţă de aceeaşi estimare, economiile ţărilor din Europa Centrală şi de Est se vor comprima cu 0,4% in 2009.

În cursul anului 2007 şi pe perioada începutului de an 2008, BCE a susţinut, în limitele politicii monetare, promovarea unui mediu conjunctural care să sprijine activ creşterea economică. În ceea ce priveşte lichiditatea Zonei Euro, la data de 9 august 2007, în condiţiile unei cereri de lichiditate semnificative şi susţinute pe piaţa dobânzilor overnight, Eurosistemul a furnizat un volum considerabil de lichidităţi, prin intermediul unei operaţiuni de refinanţare cu scadenţa overnight. Întrucât s-a constatat chiar şi după această acţiune persistenţa tensiunilor pe piaţa monetară, au avut loc majorări ale ratelor dobânzilor pe termen mediu şi lung, aferente segmentului negarantat al pieţei monetare, ceea ce a determinat implicit creşterea spread-ului bancar de până la 5 ori faţă de media istorică pe segmentele garantate. În continuare, în vederea facilitării unei distribuiri eficiente a lichidităţilor la nivelul sistemului bancar, pe parcursul celui de-al doilea semestru al anului 2007, Eurosistemul a recurs în mod repetat la diverse operaţiuni de acoperire a deficitului de lichidităţi de pe piaţa spot europeană, reuşind să determine funcţionarea uniformă a pieţei, cel puţin pe termen scurt. În aceste condiţii, gradul de volatilitate pe piaţa garantată s-a diminuat, redistribuindu-se pe diverse scadenţe. În procesul de furnizare a lichidităţilor prin intermediul operaţiunilor de piaţă, Eurosistemul a avut în vedere o evaluare zilnică a necesarului de lichiditate pentru întregul sistem bancar din zona Euro.

Pe acest fond, spre sfârşitul anului 2007, urmare a evenimentelor produse pe pieţele instrumentelor fundamentate pe titluri ipotecare cu grad ridicat de risc, necesarul mediu zilnic de lichiditate al sistemului bancar al zonei Euro, în conformitate cu graficul din figura 4, a crescut cu 5% faţă de anul 2006, situându-se la nivelul mediu de 441,5 mld. Euro. Această evoluţie a fost determinată în principal de majorarea în continuare a nivelului mediul al rezervelor minime obligatorii (cu 14%) până la valoarea de 187,4 mld. Euro, fiind numai parţial compensate de scăderea cu 2% înregistrată de factorii autonomi ai lichidităţii, până la valoarea de 252,2 mld. Euro. BCE a fost nevoită să intervină notabil în mai multe rânduri cu rol de calmant al nevoii imediate de lichiditate, furnizând într-un pool organizat alături de FED, numai în luna septembrie a anului 2007 peste 90 mld. Euro în vederea echilibrării cererii de lichidităţi de pe piaţă. Operaţiunile de calmare a pieţelor au fost un succes, practic instanţa împrumutătorului de ultimă instanţă salvând piaţa de tentaţia lichidării poziţiilor la termen în mod nejustificat, împiedicându-se astfel propagarea exacerbată a crizei la sfârşitul anului 2007 şi începutul anului 2008. În acest context, pornind de la efectele crizei titlurilor sub-prime, pe parcursul ultimelor luni din anul 2007, graţie politicii de sprijin al pieţelor practicată de BCE (în cooperare cu FED şi BRI prin intervenţii de lichiditate), termenii de apreciere a riscurilor pe termen mediu în Zona Euro s-au menţinut pentru o perioadă. Percepţia privind performanţa Eurosistemului s-a deteriorat însă începând cu sfârşitul primului trimestru al anului 2008, în sensul în care, pe seama evoluţiei nefavorabile din comerţul mondial (datorată în special creşterilor înregistrate pe piaţa produselor energetice şi agricole), au fost afectate stabilitatea preţurilor şi implicit nivelurile planificate ale ratelor de inflaţie. Nivelul ratelor inflaţiei în Zona Euro a înregistrat pe parcursul anului 2008 o creştere substanţială, depăşind în mod repetat, ţinta de stabilitate de 2% (ajungând în luna august 2008 la o medie de 4,25%).

Rata dobânzii de politică monetară practicată de BCE a rămas nemodificată de la mijlocul anului 2007 şi până la data de 15 octombrie 2008, când instituţia, pe fondul dezechilibrului de lichiditate de pe piaţă şi al încercărilor nematerializate privind relansarea sectorului de creditare,  a diminuat rata de dobândă cu 50 de puncte de bază, până la nivelul de 3,75%. Astfel a putut fi gestionată, creşterea ratelor EURIBOR (în special la termen de o lună), înscrisă pe o traiectorie puternic ascendentă începând cu data de 9 august 2007, pe fondul tensiunilor de pe pieţele monetare şi financiare internaţionale, trend-ul inversându-se din momentul reducerii dobânzii de refinanţare a BCE. Ulterior, pe fondul previziunilor statistice defavorabile relansării creditului în zona Euro, BCE a continuat diminuările repetate de dobândă (noiembrie, decembrie 2008 şi ianuarie 2009), ajungând la nivelul de 2% prin decizia adoptată la 21 ianuarie 2009. Mecanismul politicii monetare a funcţionat, cel puţin la nivelul mediei dobânzilor interbancare, creând premisele depăşirii crizei de lichidităţi pe piaţă, rata medie EURIBOR, ajungând la niveluri inferioare pe baza modificărilor de dobândă operate de BCE, fapt demonstrat de schimbarea trend-ului real în raport cu scenariul dinamic previzionat înainte de intervenţia autorităţii monetare europene.

Evoluţiile defavorabile înregistrate de nivelul dobânzii EURIBOR în perioada august 2007-octombrie 2008 şi scenariile pesimiste formulate până la sfârşitul acestei perioade au fost generate de îngrijorările legate de expunerea băncilor la pierderi ca urmare a utilizării în exces a instrumentelor financiare derivate complexe şi a ipotecilor sub-prime în conexiune cu piaţa imobiliară din Statele Unite. Ratele dobânzilor negarantate au atins niveluri record la mijlocul lunii decembrie 2007, când tensiunile de pe piaţa interbancară au fost amplificate de incertitudinile aferente perioadei de sfârşit de an. La data de 29 februarie 2008, ratele dobânzilor EURIBOR la o lună, 3 luni şi 12 luni se situau la un nivel de 4,20%, 4,38% şi respectiv 4,38%, mai mari cu 57, 66 şi respectiv 35 puncte de bază în raport cu nivelurile înregistrate la data de 2 ianuarie 2007.

În lunile iulie şi august 2007, preocupările faţă de situaţia de pe piaţa imobiliară din SUA s-au amplificat, existând indicii clare conform cărora debitorii cu cel mai redus nivel de bonitate se confruntau cu probleme reale în rambursarea creditelor ipotecare sub-prime, contractate în perioada anterioară, caracterizată de rate foarte scăzute ale dobânzilor (respectiv în perioada anilor 2002-2004). Iniţial, investitorii opinau că aceste probleme nu vor depăşi graniţele SUA şi numai o parte relativ limitată a activelor va fi afectată de acest fenomen. Către sfârşitul lunii august 2007, acest scenariu relativ optimist a fost pus serios la îndoială, pornind de la constatarea conform căreia şi instituţiile financiare europene înregistrau niveluri ridicate de expunere faţă de segmentul de piaţă al creditului ipotecar sub-prime din SUA. Drept consecinţă a acestor turbulenţe, până la finele anului 2007 randamentele aferente obligaţiunilor guvernamentale pe 10 ani din zona Euro au marcat o scădere generală de 30 puncte de bază faţă de începutul lunii iulie, îndeosebi ca urmare a comprimării randamentelor în termeni reali. Declinul randamentelor asociate obligaţiunilor SUA a fost mult mai accentuat, caz în care, randamentele titlurilor pe 10 ani au consemnat o reducere de aproximativ 130 puncte de bază la sfârşitul anului 2007 faţă de nivelul maxim atins la mijlocul lunii iunie 2007. La sfârşitul anului 2007, randamentul obligaţiunilor guvernamentale pe termen lung din zona Euro s-a situat la nivelul de 4,4% şi a continuat să crească până în luna iunie 2008 când a atins valoare de 4,75%. Din luna august 2008, randamentul titlurilor europene a intrat în depreciere, urmând trend-ul general al economiei ţărilor cele mai dezvoltate, scăderea fiind însă mai puţin pronunţată în raport cu bonurile de tezaur emise de SUA sau Japonia. Scăderea severă survenită începând cu luna decembrie 2008 poate fi pusă pe seama înrăutăţirii perspectivelor privind creşterea economică la nivel mondial în general şi a zonei Euro în particular, tendinţele de depreciere dovedindu-se sensibile deopotrivă la politicile monetare ale BCE (scăderile operează practic odată cu reducerile de dobândă ale BCE).

Sumele alocate de comunitatea europeană salvării sistemului bancar şi a unor entităţi economice europene nu pot avea sens fără a îndeplini o dublă exigenţă. Pe de o parte, sistemul bancar ar trebui să garanteze că sumele primite nu vor fi destinate în mod exclusiv „camuflării” diferenţelor negative rezultate din reevaluarea activelor ci vor conduce la asumarea încrederii în valorile de piaţă pentru relansarea creditării şi a investiţiilor. Pe de altă parte, sistemul economic ar trebui să dea garanţii că va realiza reformele aferente restructurării producţiei şi creşterii randamentului nu prin mărirea vânzărilor „peste noapte”(un deziderat aproape de neatins în condiţiile unei recesiuni economice generalizate), cât mai ales prin regândirea, în maniera unui „nou taylorism”, a unui nou mod de producţie bazat excelenţă în raţionalitate, progres tehnologic şi un tip modern de organizare a muncii.

Libertatea de a scrie

Libertatea de exprimare nu reprezintă un avantaj exclusiv al "îmblinzitorilor" de cuvinte si nici o calitate excesiva a celor ce le place sa fie ascultati, ignorand din naştere rabdarea de a asculta. Altfel privita, libertatea de exprimare poate fi considerată, filozofic, o povara a celor tăcuţi si o raspundere uneori ignorata a celor care se ascund, nemeritat sau laş, de zgomotul respiraţiei sociale. Libertatea de exprimare poate transforma opţiunea de a exista sau nu, ca minifestare umană, într-un act de răspundere faţă de noi şi de solidaritate ca indivizi sociali ... uneori ştim (pretindem!) sau suntem învăţaţi că ar fi mai bine sa taci profund, bravând într-o dovadă egoistă a înţelepciunii! Însa răul se bazează în existenţa şi manifestările sale, în cea mai mare parte, tocmai pe nepasărea, neglijenţa sau ignoranţa binelui ... Iată cum "tăcerea", ca formă a ignorării dreptului de exprimare, poate transforma pe cel ce uită să existe, partaş sau complice la eşecul binelui.
Voinţa exprimării naşte atitudini iar atitudinile nasc mai departe comportamente ... ale noastre sau nu, originale sau imitative, iluzorii sau reale, în funcţie de pretenţiile dobândite ale fiecăruia dintre noi. În acest puzzle al iluziilor hranite frugal de dialogul zilnic, avem de ales: simulăm existenţa sau ne implicăm luând atitudine.
Libertatea de a scrie reprezintă din acest punct de vedere, opţiunea pentru o atitudine construită, inteligent dar fragil, pe forma "dulce" a implicării inspirate. Răspunderea cuvintelor scrise dă greutate artei de a te bucura de rezultatul aprecierii celorlalţi, în măsura în care judecata lor va certifica sau nu, prin percepţie şi reacţie înţelepciunea ideilor tale. Libertatea de scrie este un "dar" al răspunderii personale ... care de cele mai multe ori însă nu-ţi aparţine decât în măsura implicării în promovarea unor atitudini.