Bunul simţ şi politica românească

Urmărind, ca orice român "implicat activ" în realităţile cotidiene, circul politic recent revitalizat de perspectiva apropiatelor alegeri prezidenţiale mi-a venit în minte o întrebare lansată anul trecut de răposatul O.Paler, la una din emisiunile la care, cu regularitate participa. Şi anume: poate fi politicianul un om cu bun simţ? Sau există o incompatibilitate apriorică vis-a-vis de statutul de "om" şi cel de "politician". Deşi supărător poate pentru cei în cauză, evidenta ironie a întrebării certifică însă, pe fond, o problemă reală a mediului politic românesc şi anume decalajul dintre priorităţile generate de dialogul social şi atitudinile, respectiv acţiunile factorului politic.

Practic, factorul politic acţionează în prezent independent de voinţa societăţii iar procentajul scăzut al prezenţei la vot certifică ideea conform căreia va câştiga nu acela care obţine un grad de reprezentativitate mai mare ci acela care-şi mobilizează mai bine resursele de partid cu ocazia alegerilor, indiferent care şi pentru ce ar fi acestea. Urmărind degringolada "goanei după ciolan" şi indiferenţa faţă de problemele reale ale societăţii putem afirma, fără a greşi prea mult, că din punctul de vedere al guvernanţei colective poporul român a încetat să mai existe! Protestul ignorării fenomenului politic nu ne-a adus nici un favor, şi, în limita lipsei bunului simţ al politicienilor a devenit extrem de nociv fenomenului democratic. Astfel, drept consecinţă, poporul nu mai contează în strategiile de campanie electorală pentru că oricum va absenta de la vot - rămân doar activiştii şi atât ... Şi atunci de unde bun simţ când ştii că oricum nu va urma nici o sancţiune din partea electoratului şi că, mai degrabă, printr-o astfel de atitudine poate fi stimulat şi mai mult absenteismul.

Societatea civilă, atât de absentă în ultimele două decenii, şi-a ignorat puterea publică şi rolul de mediator între interesele mulţimii şi atitudinile mediului politic, situaţie care a generat un haos comportamental total iraţional din partea autorităţilor statului gestionate de factorul politic. Astfel s-a ajuns în situaţia în care Preşedintele pare mult mai preocupat de faptul că nu i s-au acordat semnele de respect care se cuvin înaltei sale demnităţi de către reprezentanţii asociaţiilor non-guvernamentale sau în care premierul găseşte de cuviinţă să afirme că el îi reprezintă doar pe românii care au fost la vot. Pe acest fond, presa a preluat fără echivoc rolul societăţii civile şi a ajuns să se considere, peste noapte, purtătorul de cuvânt al naţiunii, pierzându-şi însă consistent din credibilitate şi imparţialitate. Aburii puterii se dovedesc a fi în relaţie directă cu tendinţa monopolizării dialogului public, mai ales în ceea ce priveşte media românească.

Chiar dacă ne place sau nu, chiar dacă ne încearcă sau nu un sentiment al zădărniciei, nu putem aştepta la o revelaţie a bunului simţ din partea politicienilor. Pentru a ajunge acolo (miniştri fără experienţă, consilieri fără notorietate sau directori ai unor regii numai bune de muls), aservitul politic nu trebuie să aibă de-a face cu bunul simţ. Vorba cuiva tare înţelept: "... de ce aş accepta o funcţie de demnitate publică? ar fi ca şi cum aş recunoaşte în faţa cunoscuţilor că sunt dispus să fur (pentru mine dar şi pentru alţii)! Bunul simţ este aşadar străin constituţiei omului politic, pentru care a reuşi înseamnă în stil platonian nu a fi "om" ci "animal" politic.