Lupta împotriva noastră

Toată nebunia dialogului social excesiv s-a intensificat brusc, ca temperatura în urcare a gripatului, din momentul anunţării intenţiei privind elaborarea unei legi unice a salarizării şi a unor reglementări privind diminuarea cheltuielilor statului român, respectiv privind întărirea disciplinei financiare. Coincidenţă sau nu, din acel moment, liderii sindicali de la toate federaţiile, mai mult sau mai puţin cunoscute (în mod sigur nimeni nu le mai ştie nimeni numărul exact) au devenit "vedete ale reprezentării sociale", monopolizând fervenţi dialogul public în relaţie cu autorităţile statului. Acest dialog virulent, pe alocuri chiar trivial, abuziv sau ilogic se referă însă, de la începutul anului încoace, după cum constantăm căscând cuminţi gura la televizor, exclusiv la salariile, recompensele sau beneficiile salariaţilor din sistemul public. Absolut nimic legat de performanţă, de calitatea serviciilor publice, de bunul simţ faţă de banul public sau de solidaritatea naţională în faţa crizei. Criza pare sincer că este doar a "noastră" nu şi a "lor".

Vendeta publică a culminat cu crearea chiar a unui "cartel" al sindicatelor, hotărât să demonteze cu orice preţ eforturile unui Guvern, ce-i drept obosit şi depăşit în autoritate până şi de o grădiniţă de copii (cu condiţia ca aceşti copii să ţipe cât mai tare!). Acest "copil născut prematur" a devenit bijuteria realizărilor reprezentative ale liderilor sindicali din sistemul public. "Vom face o grevă generală de nu se va mai înţelege om cu om - ori noi ori ei!", exclamaţia omiţând însă un singur aspect: cine sunt beneficiarii, cine sunt perdanţii şi împotriva cui protestează salariaţii statului? Împotriva unui Guvern confuz, împotriva bugetului naţional secat de resurse, împotriva celor care produc prea puţin pentru salariile pretinse ori împotriva economiei naţionale pentru încetineala de care dă dovadă în plata taxelor şi a impozitelor? Ce pretind şi de la cine? Din ce înţelegem din bombardamentul declaraţiilor concertate de liderii sindicatelor publice, pe salariaţii statului criza nu-i priveşte. Exagerând constructiv şi sugestiv putem afirma că lucrătorii statului sunt hotărâţi astfel să meargă până la capăt împotriva poporului român şi împotriva sărăciei sale.

"Marea mută" tace însă. Este vorba de aproape 3,8 milioane de salariaţi din sistemul privat, beneficiarii direcţi ai serviciilor oferite de aceşti "zgomotoşi" lucrători ai statului. Federaţiile sindicale din mediul privat nu se manifestă şi nu oferă nici o alternativă dialogului public centrat exclusiv pe cât de mult poate cheltui statul cu salariile. Plătitorii de taxe şi impozite parcă nici nu ar exista - opinia publică aparţine celor care urlă mai tare. Pe ici pe colo câte un ziarist aminteşte de cea de-a patra putere în stat - societatea civilă, oftând cu un ridicat din umeri neputincios. Practic, dacă ar fi să-l cităm pe contestatul Cioran, invocând culpele etosului nostru popular, în momentele grele poporul român "încetează să mai există".

Din păcate însă mersul economiei nu include "pauze de masă" şi nici "inserţiuni filosofice" atunci când vine vorba de buna gestionare a avuţiei naţionale. Aşa cum aminteam şi într-un articol recent, renumitul economist J.M. Keynes afirma cu ocazia crizei din 1929 că pentru echilibrarea bugetului de stat, din perspectiva cheltuielilor publice cu salariile, nu există decât două soluţii: fie dai afară personal contractual, fie diminuezi salariile în masă. Marea Britanie a ales prima variantă la acea vreme, hotărâtă să nu facă rabat de la principiul încurajării valorii salariaţilor la o plată justă a serviciilor oferite publicului. La presiunile sindicatelor vom asista poate la reformarea opticii keynes-iste, inventând de amorul artei, într-un eşec grosolan al democraţiei postdecembriste, o a treia variantă - nu dai afară ci dimpotrivă creşti salariile şi anulezi orice demers al reformării sistemului public. Această politică recent descoperită de autorităţile române face parte din setul de măsuri hei-rupiste guvernate de principiul "scapă cine poate" sau, mai bine zis "voturile costă".

Cum altfel putem interpreta situaţia prezentă din România? Pe fondul unei atmosfere de popor "înfipt cu capul în nisip", fără nici o urmă de atitudine civică şi socială, am ajuns să luptăm noi împotriva noastră, înrobiţi de gurile flămânde, pline de spume ale unor lideri sindicali iresponsabili, erijaţi fără nici un drept şi fără nici o autoritate morală, în actori principali (sau chiar unici!) ai dialogului social.