Sfârşitul crizei - între vis şi realitate

La un an de la căderea colosului american Lehman Brothers, ştirile din ce în ce mai optimiste din economia mondială ne pun pe gânduri, neştiind, fie ca simpli spectatori, fie ca analişti ai unor statistici aproape contradictorii, ce poziţie să mai adoptăm şi ce atitudine să mai formulăm la momentul prezent. De unde nimeni nu putea oferi mai ieri un pronostic clar al evoluţiei economice şi financiare pe termen mediu, în acest moment "fericit", toată lumea a luat în braţe opinia depăşirii curente a momentului critic în evoluţia economiei mondiale şi a finanţelor internaţionale, în principal pe fondul reintrării pe trend descendent a ritmului de creştere înregistrat în unele ţări OCDE, mimând frenetic şi contagios "poeziile" aruncate pe piaţă de B. Bernanke (FED) sau de FMI prin vocea sobră a lui Kahn.

În acest ton relaxat, oficialii americani au anunţat miercuri că producţia industrială din SUA a crescut în august cu 0,8% faţă de luna anterioară, într-un ritm uşor mai mare decât cel anticipat de analişti (de 0,7%). Creşterea a intervenit după un avans de 1% în iulie, care a fost revizuit ulterior în sus, de la estimarea iniţială de 0,5%, însă, faţă de august 2008, producţia industrială a scăzut cu 10,7%. Pe fondul veştilor statistice pozitive din partea economiei SUA, neglijându-se deficitul istoric al acestui stat şi impactul redus al injecţiilor repetate în economie, a urmat instantaneu o euforie generală. Principalele burse europene (DAX30, FTSE100 şi CAC40), s-au revigorat cu ritmuri cuprinse între 0,1% şi 0,3%, bursa de pe Wall Street (indicele Dow Jones) a înregistrat un avans de 1,12% iar principalul indice asiatic, Nikkei al Bursei de la Tokyo a închis joi în urcare cu 1,7%, aceste evoluţii reflectând un optimism în creştere al pieţelor. Moneda de refugiu, dolarul american (care nominează cam 60% din rezervele monetare internaţionale) a fost abandonată brusc, în mod imprudent, iar cursul euro a atins un nivel record la 1,4740/USD acest lucru reflectând tocmai transmiterea stării euforice către majoritatea actorilor pieţei, până la nivelurile decizionale inferioare de apreciere a riscurilor de piaţă.

Logica tânărului învăţăcel în economie, cu mintea limpede şi "limitată" la nivelul adevărurilor fundamentale, se cramponează însă încăpăţânată în lemele funcţionării societăţii de consum, făcând abstracţie de tot "mărunţişul excesiv tehnic" al funcţionării finanţelor internaţionale, ca şi de toate veştile minunate ale revenirii la echilibrul variabilelor economice. Componenta creşterii economice sustenabile depinde în mod direct de o variabilă fundamentală, descrisă de Keynes acum vreo şase decenii, şi anume nivelul şi evoluţia consumului agregat. În termenii cei mai simpli, evoluţia consumului pe termen lung are ca determinanţi esenţiali, pe de o parte veniturile populaţiei şi ale agenţilor economici şi, pe de altă parte, veniturile şi cheltuielile statului. Restul sunt detalii...

Despre prima variabilă care determină sustenabilitatea creşterii economice lucrurile sunt evidente, rata medie a şomajului în ţările OCDE ajungând la 8,4%, adică la cel mai ridicat nivel după cel de-al doilea război mondial încoace. Luând în considerare nivelul ridicat al asistaţilor social (plătiţi din ajutoarele de şomaj), problemele diminuării fondului bugetar de salarii şi imperativul raţionalizării costurilor agenţilor economici, putem afirma că tendinţa pe mediu va fi de creştere a ratei şomajului cu cel puţin 5-8%, graţie deficitelor bugetare în creştere în majoritatea ţărilor OCDE. Corelat cu această situaţie, "înclinaţia marginală spre consum" (defectul major al omenirii de a cheltui mai mult decât câştigă) este menţinută pe seama creditului, la dobânzi ridicole, fără consistenţă însă în productivitatea salariaţilor la nivel macroeconomic. Veniturile şi cheltuielile statului sunt concentrate în acest context pe politicile de stimulare economică susţinute pe baza unor deficite record, care au avut ca scop fundamental relansarea creditării prin orice mijloace. Cu toate aceste eforturi publice considerabile, consumul nu s-a revigorat decât firav pe alocuri, pe fondul deflaţiei generalizate la nivelul ţărilor OCDE, acesta menţinându-se la un nivel scăzut.

Ori câtă vreme veniturile populaţiei (salariile), ale agenţilor economici (profitul) şi ale statului (bugetele naţionale) sunt în perspectivă, negative ca ritm de creştere, atunci cine va acoperi preţul unei creşteri valorice pretinse a consumului, respectiv diferenţialul de creştere economică efectivă, şi din ce? Din credite?! cumpărându-se creşterea economică prezentă pe seama unor căderi viitoare repetate? Sau mizând în mod parşiv pe declanşarea unei inflaţii la nivel global?

Cel puţin din aceste considerente avem motive să credem că opiniile optimiste sunt exagerate. Cred că nu există vreo soluţie apropiată optimă, alta decât bazată pe teoria creşterilor şi scăderilor de mici aplitudini, pe modelul "dinţilor de fierăstrău". Teoriile ieşirii din criză pe modelul evoluţiilor economice în "L", "V" sau "W" nu ţin seama de lema cibernetică a menţinerii unui echilibru general optim prin mici dezechilibre. Şomajul ridicat va permite refacerea trebuinţelor umane reale şi va readuce la raţionalitate consumul - acest lucru este necesar. Fără raţionalitate acest consum nu va fi în nici un caz sustenabil, iar creşterea economică aferentă nici atât. E simplu şi orice altă logică încurcă în mod intenţionat panorama viitoarelor politici recomandate.
Citindu-l pe P. Krugman dintr-o declaraţie recentă, ajung să cred că soluţia reală pentru ieşirea din criză este deocamdată unică şi simplă: să găsim o planetă nouă, pe care, într-un efort de marketing galactic, să ne putem vinde tot excesul de marfă astfel încât, printr-o retranslatarea contagioasă a nevoilor umane, să ne asigure într-un gest de "solidaritate marţiană" creşterea pieţelor şi refacerea tendinţei sustenabile spre consum.

Starea aceasta de fapt mă transpune clar şi fără echivoc, cel puţin pe mine, om simplu, ca reprezentant al persoanelor care obişnuiesc să-şi pună întrebări, în poziţia nelămurită a unui "încuiat" (astfel după cum sunt definiţi, în stilul tânărului magician H. Potter, oamenii simpli, lipsiţi de şansa înzestrării cu darul magiei). Am tendinţa de a crede că lucrurile sunt în realitate foarte simple şi că aceia vinovaţi de întâmplările recente din economia mondială, alături de autorităţi, au doar un interes meschin de a colora esenţialul cu mii de detalii, precum vrăjitorii lui Potter, pentru a menţine cursul lucrurilor la îndemâna unui simplu gest din baghetă. Tensiunea nu mai poate dura însă foarte mult, rigiditatea legilor economiei de piaţă rezumându-se, uneori crud, la un arbitraj excesiv de raţional. Lumea este în schimbare, iar între vis şi realitate întotdeauna evoluţia economică obiectivă va alege realitatea, indiferent cât de dură şi inumană va fi aceasta. Restul sunt detalii...