Pentru înţelegerea conexiunilor profunde statuate la nivel funcţional, între zona Euro şi economia globală, singura variantă de reflecţie, dincolo de planul intuitiv, se regăseşte în analiza exemplificată a unor variabile statistice, care pot demonstra, în dinamica lor, acest complex de interdependenţe. Fără a trece în revistă în mod exhaustiv indicatorii macroeconomici şi monetar-financiari ai zonei Euro raportaţi la nivel global, se impune trasarea unor direcţii de analiză pe câteva din cele mai importante variabile care să exemplifice, pentru perioada 2007-ianuarie 2009, cu titlu de model, interdependenţele vizibile dintre planul regional astfel definit şi dimensiunea globală a fenomenelor. Datorită în cea mai mare măsură, tensiunilor financiare apărute la nivel mondial încă de la începutul anului, pe perioada anului 2007 ritmul de creştere a economiei mondiale, a înregistrat o temperare relativă, comparativ cu ritmul ridicat consemnat în ultimii patru ani, ponderea rămânând, ca structură, net în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare. Aceste tensiuni, cumulate cu evoluţia ciclului mondial de producţie într-o anumită fază de maturitate (conform perspectivei ciclice asupra fenomenului economic a ciclurilor Juglar), s-au manifestat însă virulent începând cu luna iulie a anului 2007, influenţând în mod negativ pe ansamblu, mult mai pronunţat, evoluţia întregii economii mondiale. Astfel, condiţiile nefavorabile de pe piaţa imobiliară din SUA au determinat la mijlocul anului 2007, efecte de propagare imediate şi limitate asupra unor elemente ale cererii interne din SUA, spre sfârşitul anului 2007 acest climat volatil s-a intensificat, degenerând într-o criză a valorilor de piaţă pe segmentul imobiliar şi determinând reducerea semnificativă a creşterii economice în raport cu prognozele iniţiale.
Evoluţia înregistrată pe perioada sfârşit de an 2007 – primul semestru al anului 2008, la nivelul ţărilor puternic industrializate, relevă legătura strânsă între piaţa monetar-financiară internaţională şi economia mondială, generalizarea crizei financiare conducând la afectarea directă, în cascadă, a sectorului real de producţie din aceste ţări. De la ritmurile pozitive înregistrate în dinamica producţiei acestor state, s-a ajuns la valori negative pentru principalele economii puternic industrializate. Perspectivele pentru anul 2009 conform unui raport recent al FMI asupra economiei mondiale se menţin defavorabile, apreciindu-se că în acest an, creşterea economică mondială se va reduce pana la 1,3% (cel mai scăzut nivel de la al Doilea Război Mondial), iar producţia şi comerţul se vor diminua drastic.
Pe perioada septembrie 2007 - martie 2008, expansiunea economică pe pieţele emergente a înregistrat un ritm puternic şi susţinut, mai ales în cazul Asiei, contribuţia acestor ţări în creşterea economică globală menţinându-se substanţială. În cazul pieţelor emergente semnificative, turbulenţele de pe piaţa ipotecară americană au generat creşterea temporară a volatilităţii pe pieţele financiare, însă s-a remarcat capacitatea pozitivă a majorităţii pieţelor emergente de a face faţă acestor presiuni, după cum se poate observa apreciind diferenţele mici dintre creşterile prognozate pentru anul 2007 şi creşterile efectiv înregistrate. La nivelul întregului an 2007, expansiunea economică pe pieţele emergente a înregistrat un ritm puternic şi susţinut, contribuţia acestor ţări în creşterea economică globală fiind substanţială. Însă, ca perspectivă, deşi se speră ca pieţele emergente să treacă mult mai uşor peste criză, în comparaţie cu ţările dezvoltate, prognoza FMI indică şi pentru aceste economii, o creştere de maxim 3,25%, faţă de estimarea de 6,25% făcută în 2008. Faţă de aceeaşi estimare, economiile ţărilor din Europa Centrală şi de Est se vor comprima cu 0,4% in 2009.
În cursul anului 2007 şi pe perioada începutului de an 2008, BCE a susţinut, în limitele politicii monetare, promovarea unui mediu conjunctural care să sprijine activ creşterea economică. În ceea ce priveşte lichiditatea Zonei Euro, la data de 9 august 2007, în condiţiile unei cereri de lichiditate semnificative şi susţinute pe piaţa dobânzilor overnight, Eurosistemul a furnizat un volum considerabil de lichidităţi, prin intermediul unei operaţiuni de refinanţare cu scadenţa overnight. Întrucât s-a constatat chiar şi după această acţiune persistenţa tensiunilor pe piaţa monetară, au avut loc majorări ale ratelor dobânzilor pe termen mediu şi lung, aferente segmentului negarantat al pieţei monetare, ceea ce a determinat implicit creşterea spread-ului bancar de până la 5 ori faţă de media istorică pe segmentele garantate. În continuare, în vederea facilitării unei distribuiri eficiente a lichidităţilor la nivelul sistemului bancar, pe parcursul celui de-al doilea semestru al anului 2007, Eurosistemul a recurs în mod repetat la diverse operaţiuni de acoperire a deficitului de lichidităţi de pe piaţa spot europeană, reuşind să determine funcţionarea uniformă a pieţei, cel puţin pe termen scurt. În aceste condiţii, gradul de volatilitate pe piaţa garantată s-a diminuat, redistribuindu-se pe diverse scadenţe. În procesul de furnizare a lichidităţilor prin intermediul operaţiunilor de piaţă, Eurosistemul a avut în vedere o evaluare zilnică a necesarului de lichiditate pentru întregul sistem bancar din zona Euro.
Pe acest fond, spre sfârşitul anului 2007, urmare a evenimentelor produse pe pieţele instrumentelor fundamentate pe titluri ipotecare cu grad ridicat de risc, necesarul mediu zilnic de lichiditate al sistemului bancar al zonei Euro, în conformitate cu graficul din figura 4, a crescut cu 5% faţă de anul 2006, situându-se la nivelul mediu de 441,5 mld. Euro. Această evoluţie a fost determinată în principal de majorarea în continuare a nivelului mediul al rezervelor minime obligatorii (cu 14%) până la valoarea de 187,4 mld. Euro, fiind numai parţial compensate de scăderea cu 2% înregistrată de factorii autonomi ai lichidităţii, până la valoarea de 252,2 mld. Euro. BCE a fost nevoită să intervină notabil în mai multe rânduri cu rol de calmant al nevoii imediate de lichiditate, furnizând într-un pool organizat alături de FED, numai în luna septembrie a anului 2007 peste 90 mld. Euro în vederea echilibrării cererii de lichidităţi de pe piaţă. Operaţiunile de calmare a pieţelor au fost un succes, practic instanţa împrumutătorului de ultimă instanţă salvând piaţa de tentaţia lichidării poziţiilor la termen în mod nejustificat, împiedicându-se astfel propagarea exacerbată a crizei la sfârşitul anului 2007 şi începutul anului 2008. În acest context, pornind de la efectele crizei titlurilor sub-prime, pe parcursul ultimelor luni din anul 2007, graţie politicii de sprijin al pieţelor practicată de BCE (în cooperare cu FED şi BRI prin intervenţii de lichiditate), termenii de apreciere a riscurilor pe termen mediu în Zona Euro s-au menţinut pentru o perioadă. Percepţia privind performanţa Eurosistemului s-a deteriorat însă începând cu sfârşitul primului trimestru al anului 2008, în sensul în care, pe seama evoluţiei nefavorabile din comerţul mondial (datorată în special creşterilor înregistrate pe piaţa produselor energetice şi agricole), au fost afectate stabilitatea preţurilor şi implicit nivelurile planificate ale ratelor de inflaţie. Nivelul ratelor inflaţiei în Zona Euro a înregistrat pe parcursul anului 2008 o creştere substanţială, depăşind în mod repetat, ţinta de stabilitate de 2% (ajungând în luna august 2008 la o medie de 4,25%).
Rata dobânzii de politică monetară practicată de BCE a rămas nemodificată de la mijlocul anului 2007 şi până la data de 15 octombrie 2008, când instituţia, pe fondul dezechilibrului de lichiditate de pe piaţă şi al încercărilor nematerializate privind relansarea sectorului de creditare, a diminuat rata de dobândă cu 50 de puncte de bază, până la nivelul de 3,75%. Astfel a putut fi gestionată, creşterea ratelor EURIBOR (în special la termen de o lună), înscrisă pe o traiectorie puternic ascendentă începând cu data de 9 august 2007, pe fondul tensiunilor de pe pieţele monetare şi financiare internaţionale, trend-ul inversându-se din momentul reducerii dobânzii de refinanţare a BCE. Ulterior, pe fondul previziunilor statistice defavorabile relansării creditului în zona Euro, BCE a continuat diminuările repetate de dobândă (noiembrie, decembrie 2008 şi ianuarie 2009), ajungând la nivelul de 2% prin decizia adoptată la 21 ianuarie 2009. Mecanismul politicii monetare a funcţionat, cel puţin la nivelul mediei dobânzilor interbancare, creând premisele depăşirii crizei de lichidităţi pe piaţă, rata medie EURIBOR, ajungând la niveluri inferioare pe baza modificărilor de dobândă operate de BCE, fapt demonstrat de schimbarea trend-ului real în raport cu scenariul dinamic previzionat înainte de intervenţia autorităţii monetare europene.
Evoluţiile defavorabile înregistrate de nivelul dobânzii EURIBOR în perioada august 2007-octombrie 2008 şi scenariile pesimiste formulate până la sfârşitul acestei perioade au fost generate de îngrijorările legate de expunerea băncilor la pierderi ca urmare a utilizării în exces a instrumentelor financiare derivate complexe şi a ipotecilor sub-prime în conexiune cu piaţa imobiliară din Statele Unite. Ratele dobânzilor negarantate au atins niveluri record la mijlocul lunii decembrie 2007, când tensiunile de pe piaţa interbancară au fost amplificate de incertitudinile aferente perioadei de sfârşit de an. La data de 29 februarie 2008, ratele dobânzilor EURIBOR la o lună, 3 luni şi 12 luni se situau la un nivel de 4,20%, 4,38% şi respectiv 4,38%, mai mari cu 57, 66 şi respectiv 35 puncte de bază în raport cu nivelurile înregistrate la data de 2 ianuarie 2007.
În lunile iulie şi august 2007, preocupările faţă de situaţia de pe piaţa imobiliară din SUA s-au amplificat, existând indicii clare conform cărora debitorii cu cel mai redus nivel de bonitate se confruntau cu probleme reale în rambursarea creditelor ipotecare sub-prime, contractate în perioada anterioară, caracterizată de rate foarte scăzute ale dobânzilor (respectiv în perioada anilor 2002-2004). Iniţial, investitorii opinau că aceste probleme nu vor depăşi graniţele SUA şi numai o parte relativ limitată a activelor va fi afectată de acest fenomen. Către sfârşitul lunii august 2007, acest scenariu relativ optimist a fost pus serios la îndoială, pornind de la constatarea conform căreia şi instituţiile financiare europene înregistrau niveluri ridicate de expunere faţă de segmentul de piaţă al creditului ipotecar sub-prime din SUA. Drept consecinţă a acestor turbulenţe, până la finele anului 2007 randamentele aferente obligaţiunilor guvernamentale pe 10 ani din zona Euro au marcat o scădere generală de 30 puncte de bază faţă de începutul lunii iulie, îndeosebi ca urmare a comprimării randamentelor în termeni reali. Declinul randamentelor asociate obligaţiunilor SUA a fost mult mai accentuat, caz în care, randamentele titlurilor pe 10 ani au consemnat o reducere de aproximativ 130 puncte de bază la sfârşitul anului 2007 faţă de nivelul maxim atins la mijlocul lunii iunie 2007. La sfârşitul anului 2007, randamentul obligaţiunilor guvernamentale pe termen lung din zona Euro s-a situat la nivelul de 4,4% şi a continuat să crească până în luna iunie 2008 când a atins valoare de 4,75%. Din luna august 2008, randamentul titlurilor europene a intrat în depreciere, urmând trend-ul general al economiei ţărilor cele mai dezvoltate, scăderea fiind însă mai puţin pronunţată în raport cu bonurile de tezaur emise de SUA sau Japonia. Scăderea severă survenită începând cu luna decembrie 2008 poate fi pusă pe seama înrăutăţirii perspectivelor privind creşterea economică la nivel mondial în general şi a zonei Euro în particular, tendinţele de depreciere dovedindu-se sensibile deopotrivă la politicile monetare ale BCE (scăderile operează practic odată cu reducerile de dobândă ale BCE).
Sumele alocate de comunitatea europeană salvării sistemului bancar şi a unor entităţi economice europene nu pot avea sens fără a îndeplini o dublă exigenţă. Pe de o parte, sistemul bancar ar trebui să garanteze că sumele primite nu vor fi destinate în mod exclusiv „camuflării” diferenţelor negative rezultate din reevaluarea activelor ci vor conduce la asumarea încrederii în valorile de piaţă pentru relansarea creditării şi a investiţiilor. Pe de altă parte, sistemul economic ar trebui să dea garanţii că va realiza reformele aferente restructurării producţiei şi creşterii randamentului nu prin mărirea vânzărilor „peste noapte”(un deziderat aproape de neatins în condiţiile unei recesiuni economice generalizate), cât mai ales prin regândirea, în maniera unui „nou taylorism”, a unui nou mod de producţie bazat excelenţă în raţionalitate, progres tehnologic şi un tip modern de organizare a muncii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu