Câteodată te uiţi în jurul tău şi nu înţelegi nimic din ce ţi se întâmplă, iar primul impuls este să crezi că te-ai născut într-un alt timp şi într-un alt spaţiu decât cele pe care le-ai identificat, real, admirându-te în oglindă sau pe pat, adormit, ciupindu-te încă de mâini ca să te trezeşti. Eşti mereu între vise şi viaţă, între idei şi realitate, indecis, ca într-un carusel hrănit în goana sa, de iuţeala clipirilor tale nedumirite.
Mahmureala depărtării de tine are legătură mai mult cu ceea ce ai sperat să găseşti căutând cu mâinile până-n gât, în groapa deprinderilor de zi cu zi. Este diferenţa între a vrea şi a putea, între ceea ce crezi şi ceea ce ştii, între visul real şi realitatea visată, la graniţa conturată subtil de diferenţa dintre semnele de întrebare şi cele de mirare. Chiar nu înţelege nimeni că exişti şi că trăirile tale sunt importante? Zgâriat adânc în orgoliu, ca de spinii răi ai tufelor din dumbrava minunată, simţi cum pe rănile adâncite cresc cuvintele celor din jur, neînţelese şi dureroase. E greu să ai atâtea pretenţii într-o viaţă atât de simplă. E ca şi atunci când încerci să-ţi explici cum poate un om să ducă un univers atât de mare într-un creier mărginit.
Este o stare normală, nu te speria. Când nu înţelegi este bine, când afli te sperii. Adevărul nu ne uşurează întotdeauna iar certitudinea îngheaţă orice vis şi-l transformă în realitate moartă şi în tristeţe. Uneori adevărul e mai greu de dus decât suferinţa sensului neînţeles. Miracolul existenţei tale depinde de simţirea secundelor, de atingerea clipelor, singurele forme palpabile ale bucuriei de a trăi. Totul este ca o trecere, scurtă şi neînţeleasă. Este ca şi cum ai încerca să încapi într-o fotografie ... sau într-o amintire ... ca o formă simplă şi albă a ceea ce ai devenit. Lumea eşti tu cu aripile tale ... şi atât ... este simplu. Eliberat de datoria de a înţelege şi de fământarea de a şti adevărul ai putea să înveţi să zbori!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu