Prin cenusa imperiului

Ziua de astăzi, o zi banală de luni, ploioasă şi urâtă ar fi trebuit să se transforme într-o zi marcantă pentru mişcarea sindicală din România. Peste 800.000 de sindicalişti au pus solidar umăr lângă umăr, strângându-şi rândurile pentru "simularea" celui mai amplu protest social de la ultima mineriadă încoace. Plini de speranţă, românii spectatori au aşteptat astfel să vadă ţara dând în clocot, sub presiunea generată de manifestările de dezamăgire ale salariaţilor bugetari, visând, încă odată, la o cotitură notabilă în filosofia omului politic contemporan.

Deşi mesajul liderilor sindicali a fost încă de la început neclar, centrat exclusiv şi excesiv pe deficienţele legii unice a salarizării, totuşi românii nu şi-au pierdut speranţa şi au crezut până la final într-o ipotetică răzvrătire a dimensiunii sociale împotriva evidenţelor economice şi politice ale ţării, cu o finalitate concludentă cel puţin la nivelul dialogului public. Din păcate pentru spiritul "omului muncii de la stat", ziua a decurs ca o zi normală de luni, apatică, nevrotică şi chiar lipsită de vlagă. Revoltele promise s-au transformat în strigăte izolate, care nu au avut ca răspuns decât discuţii între unul sau altul dintre oamenii politici şi liderii sindicali, fără nici un efect notabil. Motivaţia grevei şi-a demonstrat lipsa de consistenţă, transformând ziua într-un simulacru al imixtiunii politicului în mişcările publice sindicale, certificând astfel lipsa de tactică şi strategie din partea blocurilor naţionale sindicale. Greva, a luat forma unui chiul general iar adresabilitatea evenimentului s-a centrat spre interior, oferind senzaţia unui eveniment "al nostru pentru noi", inutil şi dezamăgitor. Am fi vrut să vedem schimbări radicale, reacţii reale şi vii ale autorităţilor vis-a-vis de un eveniment social atât de intens mediatizat, însă nu am văzut decât aceeaşi lideri sindicali cu pretenţii monopolistice asupra dialogului public, dictând pretenţii guvernanţilor şi implicit societăţii româneşti, ca şi cum stabilitatea socială şi echilibrul economic ar fi în buzunarul lor de la piept.

O reacţie sindicală ar trebui să fie centrată, în mod fundamentat, pe un mesaj coerent şi, ulterior, ar fi trebuit dezvoltată pe opinii responsabile privind consensul social, forţa motrice fiind tributară voinţei celor pe care liderii sindicali îi reprezintă în teritoriu. Întrebând pe unul şi pe altul dintre cunoscuţi, fără să fiu subiectiv, am constatat că foarte puţini dintre aceştia ştiu însă ce s-a cerut în cadrul acestui protest şi care a fost ideea centrală - o fi fost vorba despre sporuri sau despre deficienţele legii învăţământului? sau poate o fi fost vorba despre schimbarea structurii guvernului? O ceaţă totală, dar important este protestul, restul ce mai contează, oricum sigur cineva sau altcineva trebuie să fie de vină pentru răul ce ni se întâmplă. 

Am ajuns practic să banalizăm şi protestele şi să absentăm până şi din existenţa noastră de zi cu zi. De reprezentat cu adevărat nu ne reprezintă nimeni, dar protestăm. Sincer mă uit la ziua de azi, la pasivitatea extraordinară şi la absenţa totală din viaţa publică a omului de rând, şi, cu riscul de a exagera, începe deja să-mi fie dor de mineri, de hotărârea şi de determinarea lor. Nu fac apologia terorismului de strada, ci vreau doar să sugerez expresiv cele două extreme între care oscilează poporul român, refuzând raţionalitatea căii de mijloc - arbitrarea interesată şi responsabilă a reprezentativităţii, ca ipoteză a succesului într-o democraţie. 

În această ordine de idei, cred că tema restructurării şi modernizării statului român ar trebui să înceapă, ca ipoteză de lucru, cu regândirea modelului de reprezentare politică şi socială, respectiv de construcţie a consensului public. Inactivitatea şi pasivitatea a ajuns atât de profunde încât am ajuns să credem că nu mai contăm nici măcar atunci când este vorba despre noi înşine. Ce să mai vorbim despre implicarea socială, întrajutorare sau solidaritate. Sunt numai vorbe înţelepte din "marii clasici" socialişti. Ne place însă sau nu, o  ţară nu poate fi democratică şi nici modernă în evoluţia sa, fără ca şi cetăţenii săi să-şi dorească cu adevărat acest lucru.