Consideraţii conceptuale privind evoluţia contemporană a economiei mondiale

În contextul transformării crizei financiare într-o recesiune economică profundă, orice relansare a consumului pare a fi o teză greşită, luând în considerare relaţiile dintre economii astfel după cum au fost prezentate: pe de o parte ţările dezvoltate se orientează către achitarea „notelor de plată” retrăgându-şi finanţările, iar pe de altă parte economiile în dezvoltare îşi încetinesc ritmurile de creştere, resimţindu-se (prin „hard lending” – „aterizări forţate”), în urma reducerii generalizate a consumurilor.

Stimularea consumului pe seama facilitării accesului la credit nu mai poate conduce practic la nici o consecinţă corectă decât pe termen scurt. Această teză este întărită de lipsa de reacţie a sectorului de intermediere financiară în sensul stimulării procesului de creditare, indiferent de nivelul ratelor de politică monetară sau de nivelul mediu al dobânzilor practicate pe piaţa interbancară, ajunse în ianuarie 2009 la un punct minim record. Blocarea finanţărilor are la bază lipsa de încredere în valorile de piaţă şi mai puţin „repulsia” faţă de consum ori lipsa lichidităţilor atât de invocată de autorităţi în ultima perioadă. Ori în această situaţie singura opţiune, deşi poate puţin prea radicalizată ca formulare, poate fi o deflaţie generalizată.

Scăderea generalizată a preţurilor la bunurile de investiţie, dincolo de efectul de domino pe care-l poate avea în sectorul garanţiilor bancare, poate relansa consumul pe baze sănătoase şi poate reduce panica privind exercitarea unor opţiuni pe termen scurt. Această teorie trebuie însă corelată cu prelungirea scadenţelor în curs (reeşalonarea creditelor) şi cu restructurarea reală a sectorului de producţie. Afirmaţia recentă a laureatului premiului Nobel pe anul 2008, Paul Krugman, că „industria auto din SUA va dispărea pe termen mediu pentru că nu mai este susţinută de actuala economie americană [...]” , are la bază tocmai o perspectivă similară asupra fenomenului economic actual. Astfel, pentru o ţară precum SUA metoda optimă de relansare a industriei nu mai este în legătură directă cu creditarea proceselor de producţie ci face apel la scăderea preţurilor pentru bunurile de investiţie la nivelul veniturilor reale (nesigure pe fondul creşterii şomajului), în corelaţie cu o finanţare a acestor cheltuieli la scadenţe rezonabile, ancorate în orizonturi scurte sau medii de timp. Injecţiile de capital în întreprinderile care produc bunuri de folosinţă îndelungată nu fac decât să prelungească agonia unor societăţi care au uitat practic metodele de optimizare a producţiei pe cicluri scurte de timp (ciclurile Kitchin).

Conform teoriei lui Taylor F. metodele reale de eficientizare economică nu se referă sub nici o formă la extinderea nejustificată a corporaţiilor sau la miza garantării consumului pe termen lung pe seama creditului ci se referă exclusiv la raţionalizarea proceselor de muncă şi la utilizarea beneficiilor competitive rezultate din implementarea progresului tehnologic. Ca să confirmăm starea de fapt, oferim exemplul real al companiei germane Opel, care la începutul anului 2008 anunţa deschiderea celei mai moderne fabrici de autoturisme din lume, robotizată în procent de 80%. Ar fi fost normal ca în urma acestei restructurări tehnologice, maşinile produse la această companie să scadă ca preţ, însă efectul a fost tocmai unul contrar, preţul majorându-se cu aproape 10%. În luna decembrie 2008, compania menţionată solicita un împrumut de 3 mld. Euro pentru a face faţă crizei financiare, neglijând practic toate aspectele legate de reformele interne şi toate strategiile care ar fi condus la reducerea costurilor şi implicit a preţurilor pe piaţă. De altfel şi în cazul SUA, injecţiile de capital în economie nu au impus nici o condiţie sau restricţie referitoare la revizuirea şi optimizarea strategiilor de producţie.

În concluzie, tendinţa fenomenului de globalizare se defineşte prin ansamblul de interacţiuni manifestate între economiile astfel definite, dinamica globalizării economice cuantificându-se statistic prin două elemente motrice şi anume: (1) evoluţia comerţului mondial şi (2) nivelul de integrare a pieţelor financiare. După cum se poate observa din figura de mai jos, economiile sunt legate funcţional între ele prin fluxurile de mărfuri şi prin fluxurile de capital.

 Relaţia funcţională dintre fenomenul integrării financiare şi comerţul mondial

În măsura în care, ca raţiune primară, rezultatele obţinute din comerţul exterior sunt utilizate pe filiera economisirii sau a investiţiilor directe prin sectorul intermedierii financiare, echilibrul dintre cele trei economii nu este afectat de dezechilibre majore rezultate din interacţiunea economiei reale cu economia financiară speculativă, anticipările de evoluţie urmărind practic legile economice clasice. În măsura în care capitalul speculativ devine principal furnizor al segmentului intermedierii financiare, în detrimentul randamentelor economice şi al economisirii, atunci raţiunile economice se inversează, primând speculaţia. Capacitatea statelor de a reacţiona nu este însă identică şi atunci formele de manifestare a crizelor capătă valenţe diferite. Statele puternic industrializate vor suferi în primă instanţă pe termen scurt şi mediu fiind afectate de corecţiile valorilor de piaţă impuse de pierderile din speculaţiile financiare. Aceste state vor avea tendinţa de a sprijini în mod imperativ lichidarea sau compensarea poziţiilor speculative, permutând corecţiile la nivelul consumului real şi la nivelul creditului, încercând să-şi recupereze pierderile fie prin scumpirea resurselor financiare, fie prin atacuri speculative dirijate asupra monedelor ţărilor în curs de dezvoltare bazate pe ofertă sau pe furnizarea de resurse energetice. Schimbarea condiţiilor de pe pieţele financiare, afectează sectorul intermedierii financiare şi mai departe fluxurile de investiţii directe respectiv consumul şi oferta din piaţă, deformând valoarea şi potenţialul de producţie al economiei reale.

Din perspectiva echilibrului dinamic al comerţului mondial şi al stabilităţii economice internaţionale, globalizarea economică trebuie guvernată în efectele sale în primul rând prin redefinirea legăturilor dintre sistemul monetar-financiar şi economia mondială. Rezultatul dinamicii fenomenului de globalizare nu poate fi decât o nouă ordine economică mondială, în care însă trebuie căutat şi ajustat din punct de vedere funcţional, rolul şi poziţia fiecărei categorii de economii naţionale. Guvernarea rezonabilă a procesului de globalizare nu presupune „avalizarea” notelor de plată privind dezechilibrele financiare sau economice, ci dimpotrivă, presupune acţiuni comune, în avantajul întregii comunităţi internaţionale. Pe de altă parte, intervenţiile repetate şi insuficient de bine argumentate, pot conduce la respingerea radicală a ideilor pieţei libere fără argumente suficiente, promovând în extremă închiderea economiilor şi debutul fenomenului de deglobalizare. Separarea industriei financiare speculative de industria intermedierii financiare propriu-zise, printr-o reîntoarcere la vechile concepte legate de economisire, investiţie şi credit, respectiv adecvarea scadenţelor în funcţie de durata reală a alocării, au devenit din acest punct de vedere unul din imperativele noii ordini economice şi financiare propuse pentru o lume globală funcţională.