Locul şi rolul economiei mondiale în evoluţia generală a fenomenului de globalizare şi integrare este unul fundamental, relaţia între aceste două fenomene fiind una de determinare definitivă a sensului şi raţiunii evoluţiei pieţelor mondiale de bunuri, servicii şi capitaluri. Discuţia privitoare la relaţia fenomenului de globalizare cu procesele economice, este în drept a porni de la studiul corelaţiilor şi determinărilor în evoluţia istorică a sistemului economic, până la nivelul actual al implicării majorităţii entităţilor economice într-o reţea globală.
Exprimat în mod sintetic, evoluţia economiei mondiale s-a derulat istoric după criteriul amplitudinii, de la faza regionalizării prin comerţ, demarată de la mijlocul secolului al XVII–lea, odată cu cristalizarea fluxurilor comerciale instituite de drept între naţiuni şi până la stadiul încă nefinalizat, al integrării pieţelor şi al definirii noii economii mondiale. Debutul internaţionalizării fluxurilor comerciale şi încheierea primelor acorduri economice multilaterale au avut loc, cel puţin din punct de vedere al normelor de drept internaţional, odată cu încheierea acordului GATT, când a demarat procesul de negociere internaţională cu privire la reglementarea multilaterală de drept, a regimului schimburilor economice, păstrând însă ca raţiune primară, cel puţin din perspectiva delimitării celor două blocuri economice diferite ca orânduire şi filozofie, cel comunist şi cel capitalist, instituirea unor eventuale concesii sau avantaje individuale în raporturile de schimb la nivel internaţional.
Mondializarea comerţului a intervenit practic odată cu demararea fenomenului de transnaţionalizare corporativă şi a procesului de relocare a producţiei, pe seama „Thacher”-ismului şi a „Reagan”-ismului, accentul fiind mutat pe liberalizarea fluxurilor comerciale de bunuri şi servicii. În ultimele două decenii ale secolului XX, odată cu căderea „cortinei de fier”, datorită evoluţiei pieţelor de capital, a intensificării reţelelor informaţionale şi graţie promovării ideologiei neoliberale în planul liberei circulaţii a capitalurilor, pe fondul cristalizării structurii economice integrative europene, a avut loc iniţierea fenomenului de integrare a pieţelor de bunuri şi servicii şi a pieţelor monetar-financiare. Noua economie mondială, încă nefinalizată ca formă şi structură, în raport cu evoluţia integrată a pieţelor şi apariţia noilor fenomene globale conexe (crize monetar-financiare, fenomene migraţioniste, convulsii sociale, exacerbarea sărăciei etc.), vizează o nouă arhitectură a fluxurilor comerciale şi financiare, desenată pe structura şi pretenţiile tehnologiilor informaţionale contemporane, revoluţia economică fiind determinată în acest caz, de naşterea spaţiilor virtuale de tranzacţionare şi de redefinirea raportului de forţe în manifestarea vectorilor mondiali ai puterii.
Graficul centrelor mondiale de putere aşează interesul economic la baza fenomenului de globalizare, conferind substanţă şi raţiune, cel puţin până în prezent, tuturor atitudinilor, comportamentelor sau deciziilor geostrategice ale naţiunilor implicate. În raport cu noile realităţi globale, vectorii puterii, care în ultimă instanţă determină sensul şi calitatea procesului de globalizare, şi-au menţinut structura, fundamentându-şi manifestările, în ciuda oricăror opinii contrare, pe pilonul economic, devenit mobil dar şi raţiune finală a oricăror acţiuni în plan internaţional. Evenimentele ultimilor ani, nu fac decât să confirme această stare de fapt şi să infirme, în aceeaşi măsură, perspectiva apropiată a finalizării unei forme, pe deplin cristalizate, a noii orânduiri economice. În baza monopolului tehnologic şi informaţional şi pornind de la avantajele accesului preferenţial la resurse, puterea economică şi financiară a rămas principalul criteriu de decizie, generând atitudini politice, militare, sociale sau culturale, după caz.
Noua ordine economică mondială continuă să fie configurată pe aceleaşi coordonate ale jocului de interese şi de definire a raporturilor de forţă în controlul pieţelor „... determinând în mare parte, majoritatea fenomenelor negative ale globalizării şi justificând în cea mai covârşitoare măsură, reacţiile socioculturale negative faţă de acest fenomen”. Astfel marile dileme legate de subdezvoltare, protecţia mediului, corupţie, terorism sau securitate, au ca punct de pornire, sub o formă sau alta, fenomenul economic şi neajunsurile evolutive ale acestuia. În plus, pentru definirea completă a tabloului contemporan, urmărind şirul evenimentelor din anul 2008, trebuie să amintim faptul că, la adăpostul globalizării, statele puternic industrializate au fost deopotrivă incapabile să-şi gestioneze propriile economii şi finanţe, corupţia şi frauda redevenind astfel un model universal şi o problemă mondială, care nu mai face doar obiectul economiilor în dezvoltare sau în tranziţie aşa cum se încetăţenise în optica doctrinei economice. Noua ordine economică mondială trebuie să pornească de la premisa că nu există excepţii şi nici situaţii particulare în tratarea unor probleme cu caracter internaţional; există numai stări de fapt şi efecte la nivel naţional, regional sau mondial, obiectivitatea comportamentelor fiind premisa de lucru a oricărui forum de guvernare mondială.
În problema sărăciei, particularităţile evolutive ale economiei mondiale, au condus la dezvoltarea inegală a naţiunilor, ajungându-se astăzi în situaţia în care, cea mai bogată cincime dintre statele lumii deţine aproape 84% din produsul social brut mondial, 83% din comerţul mondial şi aproximativ 86% din soldul economiilor mondiale de capital, un procent de 20% din populaţia lumii consumând de fapt peste 85% din bunurile şi serviciile produse la nivel planetar. Deşi prin prisma ultimelor 2 decenii, ţările sărace au reuşit totuşi o dublare a venitului pe cap de locuitor, iar ţările în curs de dezvoltare au realizat o creştere aproape triplă faţă de ritmul de creştere al ţărilor bogate înregistrat acum un secol, decalajele în raport cu lumea ţărilor dezvoltate s-au adâncit în continuare simţitor, nivelurile de venit actuale ale naţiunilor subdezvoltate neavând pretenţia a se ridica nici măcar la nivelul cifrelor înregistrate de cele mai bogate ţări acum 150 de ani. Cu toate că procentul populaţiei care trăieşte sub pragul sărăciei, s-a redus de la 29% în anul 1990 la 23,2% în anul 2000, un miliard două sute de milioane de oameni trăiesc încă cu mai puţin de 1 USD pe zi (65% din totalul acestora fiind din Asia şi 25% din Africa), iar aproape trei miliarde (jumătate din populaţia planetei), consumă mai puţin de doi dolari pe zi. Rata analfabetismului deşi în scădere, se menţine totuşi la o medie de aproape 20% din totalul populaţiei mondiale (aproximativ 600 de milioane de femei şi 300 de milioane de bărbaţi), din care 99% trăiesc în ţările subdezvoltate sau în curs de dezvoltare; peste 800 de milioane suferă de malnutriţie iar speranţa de viaţă variază în limitele a 30 de ani ca diferenţă între eşalonul ţărilor cele mai bogate şi eşalonul ţărilor celor mai sărace.
Cauzele sărăciei şi ale subdezvoltării nu sunt poate în totalitate imputabile economiei mondiale, însă pot fi explicate de cele mai multe ori prin jocul vectorilor de putere din jurul acesteia. În jocul de influenţă, resursele, singura monedă de schimb a ţărilor sărace pentru multă vreme, şi-au definit între timp centrele de exploatare şi profit, accentul fiind mutat în prezent pe tendinţa corporativă de lărgire a pieţelor. Integrarea informaţională a pieţelor a găsit însă aceste ţări sărace la limita subzistenţei, oferindu-le din start, în lipsa preocupării generale şi a asistenţei insuficiente, un handicap motor major în dezvoltarea propriilor economii.
Privind evoluţia ultimelor trei decenii, ţările în curs de dezvoltare şi ţările subdezvoltate, au devenit interesante nu datorită amplificării sentimentului de responsabilitate al ţărilor avansate, ci din perspectiva cuceririi unor pieţe potenţiale, tendinţa de relocare industrială şi plasarea de investiţii în aceste zone, având ca raţiune „... lupta pentru noi centre de producţie, desfacere şi consum [...]. Jocul accesului la resurse, înlocuit în prezent cu jocul accesului la pieţe şi la consumatori, se bazează, dincolo de tradiţionalul serviciu de generare a forţei sau de exclusivismul monologului politic pe scena internaţională, pe monopolul absolut al statelor dezvoltate asupra resurselor informaţionale şi tehnologice ale lumii.
Într-un caz ipotetic şi ideal al echităţii şi dialogului global, SUA (cu o populaţie de numai 320 de milioane de locuitori), care în prezent consumă peste 40% din resursele naturale ale lumii (faţă de numai 18% în perioada interbelică), ar trebui ca în schimbul acestui „jaf planetar”, să cedeze în mod responsabil tehnologiile sau acumulările de capital în mod echitabil, spre zonele din care atrage aceste resurse primare; ori fenomenul este exact invers. S.U.A. intuind coordonatele noii economii, dincolo de adjudecarea unilaterală a „... dreptului de a acţiona în numele democraţiei şi a lumii civilizate” a urmărit şi a reuşit în mare măsură să monopolizeze progresul informatic şi tehnologic mondial, însumând astfel fără nici o excepţie toţi vectorii puterii în jurul raţiunii economice (FMI raporta în 2001, pericolul dependenţei lumii civilizate de progresul tehnologic al SUA, fără a-l denumi însă „monopol tehnologic”). Cazul nu se doreşte a fi unul cu sensuri ascunse, ci reflectă de fapt atitudinea generalizată a tuturor statelor dezvoltate, care preferă consolidarea propriilor poziţii, cu neglijarea interesului global şi acumularea de capital, cu ignorarea priorităţilor globale privind eradicarea sărăciei şi a inechităţilor sociale.
Problema cea mai nouă şi mai interesantă este dată de faptul că, în măsura în care statele puternice nu-şi asumă responsabilitatea globală şi nu procedează la revizuirea strategică a sensului globalizării, sărăcia ţărilor în curs de dezvoltare sau subdezvoltate poate naşte fenomene neaşteptate ca dimensiuni şi amplitudine, care pot afecta până şi cele mai elitiste medii. Din interacţiunea socioculturală şi religioasă a naţiunilor, problema recentă a terorismului s-a născut şi se hrăneşte cu nepăsarea ţărilor puternic dezvoltate faţă de destinul economic al ţărilor mici. Comportamentul antiglobalizare nu priveşte poate nici măcar într-un procent inadvertenţele culturale sau refuzul acceptării valorilor spirituale ale celorlalţi, cât vizează efectele negative ale acţiunii firmelor transnaţionale, dominarea nejustificată a resurselor naţionale de către terţi, pe seama puterii şi nu pe principii de echitate, imixtiunile politice şi afectarea suveranităţii unor state, politicile sociale ineficiente sau nesocotirea judicioasei gestionări a patrimoniului planetar, toate fundamentate sau intercondiţionate, în raport cu evoluţia calitativă şi cantitativă a economiei mondiale.
În aceeaşi ordine de idei, actuala structură a economiei mondiale şi actuala configuraţie politică care-l deserveşte, este vinovată în mare măsură de dezastrele ecologice înregistrate în ultimul secol, atât pe seama poluării mediului cât şi pe seama utilizării neraţionale a parcului global de resurse. Pornind de la utilizarea excesivă a hidroflorocarburilor, emanaţiile necontrolate de gaze (CO2) sau nereciclarea corespunzătoare a deşeurilor şi încheind cu utilizarea pesticidelor sau a erbicidelor în agricultură, factorul economic a devenit variabila determinantă „numărul unu” a sănătăţii planetei. Aceluiaşi fenomen economic i se datorează exploatarea neraţională a resurselor planetei şi crearea unor dezechilibre globale grave, prin despăduririle excesive practicate, poluarea apelor dulci şi a mediului marin, comportamente care au condus la diminuarea iremediabilă a biodiversităţilor şi degradarea ecosistemelor.
Liberalizarea lărgită a relaţiilor comerciale pe fondul intensificării activităţii corporaţiilor transnaţionale a provocat destabilizarea macroeconomică sau după caz socioculturală, a unor naţiuni în curs de dezvoltare sau subdezvoltate. Dumpingul social, respectiv nivelul scăzut al salariilor şi al protecţiei sociale practicate în aceste ţări sau oportunitatea exploatării neîngrădite a unor resurse în lipsa unui cadru normativ intern de protecţie, au atras un val de investitori care în goana lor după profit, au omis luarea în considerare a unor realităţi obiective cu impact regional sau global. Exemplul dat de D. Korten, referitor la tribul filipinez Igorot, este elocvent şi extrem de expresiv în acest sens, caz în care, de la exploatarea minieră de suprafaţă a unor filoane aurifere, tradiţional executată prin practicarea unor găuri mici în pământ şi spălarea îndelungă cu apă de râu a amalgamului extras până la obţinerea aurului, s-a ajuns, odată cu „investiţia” corporaţiei Benguet, la defrişarea efectivă a întregii zone şi otrăvirea aproape irecuperabilă a celor două râuri din zonă, în urma aplicării tratamentelor chimice cu cianură. E clar că nu acesta este scopul liberalizării comerţului şi nu acestea ar trebui să fie consecinţele unei investiţii. Efectele negative din exemplul enunţat, au şters aproape în totalitate lucrurile bune şi de apreciat resimţite în urma investiţiei, cum ar fi: oferirea de noi locuri de muncă, introducerea unor elemente de progres tehnologic, realizarea unei infrastructuri inexistente până atunci sau plata unor taxe şi impozite consistente către bugetul ţării în cauză.
Terorismul internaţional, crima organizată sau traficul de droguri şi de fiinţe umane, sunt numai câteva dintre fenomenele colaterale, întreţinute de sistemul economic insuficient responsabilizat şi conştientizat de drama efectelor secundare, care pot rezulta din necorelarea şi lipsa armonizării intereselor terţe, private sau publice, în raport cu realităţile şi obiectivele globale. Este clar că nimic nu justifică şi nu dă raţiune umană terorismului sau crimei organizate, însă este alarmant atunci când sunt neglijate aspectele primare ale acestor fenomene, legate fie de nemulţumirile celor din ţările sărace sau în curs de dezvoltare, fie de lipsa unor politici globale corespunzătoare. În ce măsură oare, actele teroriste şi-ar mai fundamenta opţiunea distructivă pe sentimentul inechităţii, dacă naţiunile Orientului apropriat şi mijlociu, furnizori importanţi ai resurselor petroliere, ar putea beneficia de propriile resurse sau dacă marile puteri ar deschide un dialog cinstit cu acestea, fără imixtiuni militare sau acţiuni politice în forţă? În ce măsură implicarea tuturor naţiunilor în acest dialog, ar muta centrul de greutate al globalizării în afara tipicului „americanism” şi ar lăsa fără justificare sau suport public, acţiunile aşa-zişilor „sacrificaţi ai Jihadului”? În acest context global, în care există o confuzie majoră între interesul economic vizibil dar nedeclarat public şi proclamata justificare de a impune cu orice preţ valorile democraţiei (câteodată poate chiar în contra unor particularităţi socioculturale naţionale), terorismul poate părea soluţia de moment a unor popoare care vor „să se salveze de la dispariţie”. Ori în acest caz, fenomenul economic este acela care afectează şi care întreţine în mod subversiv, atitudinea opozantă şi ostilă a unui grup sociocultural distinct.
Crima organizată sau traficul de droguri şi fiinţe umane au ca suport acelaşi fundament al sărăciei, pe fondul incapacităţii autorităţilor publice naţionale de a face faţă unor fenomene de asemenea proporţii. Pornind de la exemplul Americii Latine, este clar că o ţară precum Columbia ar prefera să câştige mai mult din exportul produselor din gama tehnologiei de vârf, decât din vânzarea de droguri, prostituţie sau trafic de fiinţe umane. Luptele de stradă înregistrate în vara anului 2006 pe bulevardele capitalei Braziliei, nu se datorează în mod firesc procesului de globalizare, dar aceste stări de fapt reprezintă în mod categoric efectul sărăciei şi al inechităţii sociale.
Problemele sunt aşadar extrem de eterogene şi complexe, însă legătura economiei mondiale cu dramele contemporane ale globalizării sunt majore şi justifică pe deplin poziţia centrală ocupată de acest factor în procesul de universalizare a valorilor globale, însă nu numai din perspectiva efectelor negative ci şi din prisma beneficiilor şi contribuţiilor pozitive marcate de acelaşi fenomen. Deşi am început abordarea cu perspectiva sumbră sau deficitară a fenomenului, până la urmă economia mondială este aceea care produce plusvalori, care satisface trebuinţe, asigură confortul speciei umane, reprezentând în mod inexorabil piatra de căpătâi a evoluţiei moderne a lumii civilizate, certificând astfel faptul că procesul de globalizare este unul pe cât de nedorit pe atât de necesar şi pe cât de instabil pe atât de imuabil în ireversibilitatea sa. Este clar că o parte din aspectele negative au şi un revers al medaliei, pe seama unui set impresionant de avantaje, progrese sau îmbunătăţiri fără precedent din partea dimensiunii economice, care pledează pentru stimularea controlată şi nu pentru înfrânarea procesului în sine.
Astfel, activitatea atât de blamată a corporaţiilor multinaţionale a adus pe lângă o creştere de aproape 8 ori a volumului fluxului de mărfuri şi servicii în numai cinci decenii, câştiguri şi beneficii tuturor ţărilor subdezvoltate sau în curs de dezvoltare. Nu trebuie neglijat faptul că produsul intern brut pentru ţările în curs de dezvoltare este aproape de patru ori mai mare decât acela înregistrat acum 50 de ani, iar în cazul ţărilor subdezvoltate, volumul relaţiilor comerciale au cunoscut o creştere de 160% numai în ultimii 5 ani. În ziua de astăzi nu se poate concepe o dezvoltare sănătoasă orientată spre interior sau bazată pe izolaţionism ori autarhie economică. Interconectările dintre economiile naţionale, cel puţin în ceea ce priveşte fluxul comercial şi investiţiile directe de capital, sunt vitale creşterii economice, exportul şi investiţiile interne fiind factorii de fundamentare a ipotezei de lucru, în orice model al creşterii economice.
Liberalizarea fluxurilor comerciale şi relocarea industriei au determinat nu numai efecte poluante şi crize sociale, ci s-au manifestat şi pozitiv, prin promovarea unor tehnologii şi randamente superioare, crearea de locuri de muncă în unele zone defavorizate, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pentru populaţie, scăderea analfabetismului, creşterea şanselor de viaţă prin eradicarea unor boli, reducerea înfometării etc. Iată aşadar, cât de complex se dovedeşte a fi şi spectrul avantajelor globalizării, dincolo de rezultatul injust constatat prin compararea diferenţelor de nivel dintre ţările bogate şi ţările sărace. De altfel, sub presiunea societăţii civile, investitorii s-au şi implicat în diferite proiecte sociale, corporaţiile au promovat condiţii mai bune de muncă şi măsuri de protecţie socială, problemele de mediu au devenit subiectul unor reglementări de drept internaţional, veniturile şi beneficiile generate la nivel naţional permiţând stabilirea unui trend ascendent în evoluţia nivelului de trai şi a aspiraţiei de viaţă din ţările în cauză. Toate acestea, doar sumar enumerate, certifică necesitatea continuării procesului de globalizare şi întăreşte convingerea că nu finalitatea, ci metodele şi instrumentele sunt cele neadaptate noilor realităţi.
Deruta contemporană este declanşată atât de amplificarea fără precedent a relaţiilor comerciale şi financiare, pe fondul neoliberalismului, cât şi de determinările şi dinamica forţei demografice, rezultând necesitatea unui mediu instituţional reformat, de guvernare a relaţiilor economice, adaptat la realităţile globale dinamice. J.F. Rischard a remarcat în mod admirabil într-una din lucrările sale recente, poziţia economiei mondiale, respectiv a noii orânduiri economice, în ecuaţia globală contemporană, prin prisma concurenţei a doi vectori adiacenţi şi anume: forţa demografică şi arhitectura instituţiilor (conform graficului prezentat în figura de mai jos). Astfel, deşi dinamica noii economii este absolut fabuloasă, prin integrarea fără precedent a pieţelor internaţionale pe modelul reţelelor informaţionale, comprimate în timp şi spaţiu, instituţiile nu reuşesc să ţină pasul nici cu noile condiţii impuse de cadrul economic global, nici cu perspectivele determinate de evoluţia anticipată a forţei demografice pentru viitorul apropiat sau îndepărtat.
Fenomenul demografic în toate dimensiunile sale, se referă la modificările de volum şi structură ale populaţiei globului, în raport cu ansamblul posibilităţilor globale de convieţuire şi reprezintă unul din pilonii globalizării ca fenomen universal. Creşterea populaţiei în anumite zone ale lumii produce mutaţii specifice, cu impact deosebit asupra fenomenului economic, în special în ceea ce priveşte alimentaţia, migraţia forţei de muncă (emigraţia în general) şi particularităţile raportului „consum / raritate a resurselor”. În acest context, omenirea se vede obligată ca în perspectiva dublării populaţiei în mai puţin de 50 ani, să coreleze performanţele economice, din punct de vedere intensiv (în agricultură) şi tehnologic (în industrie), astfel încât printr-o alocare judicioasă a resurselor să se poată face faţă nevoilor în creştere ale umanităţii.
arhitectura instituţiilor internaţionale
Varianta reprezentată grafic de J.F. Rischard este una optimistă, în sensul în care curba demografică nu excede în dinamică evoluţia noii economii, sugerând prin aceasta de fapt, unul din dezideratele absolute ale globalizării în raport cu economia mondială şi anume: dirijarea tuturor eforturilor internaţionale în vedere menţinerii acestui avantaj deţinut în prezent de dimensiunea economică. Acest optim al eficienţei economice în raport cu evoluţia demografică, poate fi menţinut însă, numai prin inovaţie tehnologică şi perfecţionarea continuă a proceselor economice, progresul tehnic fiind în final acela care poate deschide noi oportunităţi, atât în ceea ce priveşte gradul de satisfacere a nevoilor populaţiei cât şi în ceea ce priveşte substituirea resurselor convenţionale ale planetei. Dacă forţa demografică e un dat universal, nu acelaşi lucru se poate spune însă despre dimensiunea instituţiilor umane.
Instituţiile internaţionale înglobează în sfera de cuprindere ansamblul creaţiilor structurale, cu vocaţie regională, internaţională sau universală, chemate să contribuie direct sau indirect, la gestionarea echilibrului existenţial al societăţii umane, din punct de vedere politic, social, cultural şi economic. Funcţionarea globală a economiei mondiale nu poate fi concepută fără un cadru instituţional corespunzător şi fără o structură internaţională coerentă, privind negocierea şi elaborarea consensului sau a cadrului general de cooperare. De altfel, este lesne de înţeles că, având la baza definirii structurale vectorul politic, instituţiile de guvernare sunt mai puţin dinamice în evoluţie decât întreprinderile economice. Criza instituţională şi neadaptarea cadrului universal privind guvernarea economiei mondiale, la realităţile economice şi demografice contemporane, sunt în legătură directă cu problemele prezente ale globalizării.
J. Stiglitz, a cărei contribuţie în declanşarea reformei instituţionale este notabilă, afirma într-una din lucrările sale de mare ecou: „...vocile conform cărora instituţiile internaţionale existente sunt total ineficiente şi pe alocuri inutile, sunt evident rău intenţionate şi nerealiste, în aceeaşi măsură în care cei care aclamă suficienţa restructurării sau a reformării vechilor instituţii, sunt exageraţi”. În acest context, constituirea Organizaţiei Mondiale a Comerţului (World Trade Organization, WTO), la începutul anului 1995, a reprezentat unul din cei mai importanţi paşi pe care omenirea i-a făcut din punct de vedere instituţional, cel puţin din perspectiva guvernării economiei mondiale. Negocierile prelungite pe seama unor runde de discuţii epuizante, indirect dirijate de Grupul G7 sau de diverse cercuri restrânse de influenţă, în favoarea reglementării protecţionismului (runda Kennedy a anilor ’60 şi runda Tokyo a anilor ’80), au făcut din GATT un forum exclusivist de promovare a intereselor marilor puteri, centrat pe decizii protecţioniste şi nu pe definirea unui consens privind libertatea de a face comerţ sau pe reglementarea unor probleme rezultate din inegalitatea de şanse şi oportunităţi. Astfel, ca un exemplu al lipsei de adresabilitate în reglementarea cadrului comercial internaţional, dacă în 50 de ani de existenţă au fost soluţionate numai 300 de litigii sau diferende comerciale între state, numai în anul 2001 la OMC fuseseră deja soluţionate peste 80 de astfel de diferende.
Discuţiile demarate la Doha în 2001, au urmărit în premieră reglementarea multilaterală a procesului de transformare a economiei mondiale, abordând problematica proceselor privind liberalizarea fluxurilor comerciale şi de capital, fapt pentru care, numai în prima instanţă, la masa negocierilor au fost convocaţi reprezentanţii a 138 de ţări (la 1 ianuarie 2007 Organizaţia Mondială a Comerţului număra deja 150 de membri). Demararea procesului de negociere a marcat practic momentul când influenţa marilor puteri a căpătat în sfârşit o contrapondere semnificativă, reprezentată de comunitatea ţărilor în curs de dezvoltare sau subdezvoltate. Debutul acestui tip de negociere extinsă, poate reprezenta garanţia continuării liberalizării fluxurilor comerciale, ca soluţie viabilă pentru propagarea bunăstării naţiunilor, doar cu acordul şi consensul larg al tuturor naţiunilor implicate în acest demers. Aşadar, deşi apariţia OMC nu reprezintă soluţia finală în optimizarea guvernării procesului de globalizare, totuşi această instituţie, flexibilă ca structură (numără în prezent doar circa 600 de angajaţi) şi mai puţin predispusă birocraţiei şi corupţiei, în ciuda tuturor protestelor antiglobalizare, reprezintă un pas înainte în definirea noii arhitecturi instituţionale de guvernare a economiei mondiale.
Globalizarea urmează aşadar îndeaproape evoluţia economiei mondiale, cumulând avantajele şi relevând deficienţele liberei circulaţii a bunurilor, serviciilor şi capitalurilor, pe fondul complex al tensiunilor demografice, socioculturale sau politice, tendinţele de integrare a pieţelor, într-un spaţiu informaţional virtual extrem de concentrat ca velocitate, dinamism şi mutaţii, definind în ultimă instanţă, paşii următori ai acestui proces complex.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu