Ţara noastră ca o scenă

Nu cred că mai spun nimic nou amintind faptul că de două săptămâni încoace scumpa noastră ţară a devenit, din ring politic, o controversată scenă de circ, cu bufoni care mai de care mai iscusiţi în arta de a se face de râs. Discursul este centrat exclusiv pe păcatele cuiva sau mai precis ale altcuiva, dar nicidecum ale celor în cauză, datul vinei de la unul la altul transformându-se dintr-o acrobaţie abilă într-o deplorabilă scenetă cu scuipături, certificând falimentul seriozităţii puterii politice în stat. Nu mai există asumarea răspunderii, nu mai crede nimeni în dreptate iar fuga după putere a turbat toţi neuronii politici. Diletantismul ridicat la rang de virtute, pe seama promovării unor persoane care fie dau bine la tv, fie par destul de interesanţi pentru a nu fi ignoraţi, a luat, simplu şi pe nesimţite, locul confruntării raţionale între idei. Pur şi simplu nu mai ştii, tu ca român simplu, pe cine să acuzi şi la cine să te mai plângi. Nu de alta dar statul român, în "plină reformare" de altfel, se află într-un asediu al suspendărilor, revocărilor şi demiterilor. Care pe care, noi sau ei?

Pe de altă parte, atenţi la protestele de stradă ale oamenilor muncii, abia încheiaţi cu protestul jenant al magistraţilor, aflăm cu stupefacţie despre interesele nu tocmai curate ale unor lideri sindicali, implicaţi în diverse afaceri din sectorul media şi nu numai, incompatibile cel puţin moral din punctul de vedere al obiectivităţii şi reprezentării sociale. Presa, a patra putere în stat, care până mai ieri forma opinii, credeam noi, corecte, a ajuns să-şi pună la îndoială, din interior, capacitatea de a fi obiectivă. Singurii în care mai credeam sau la care mai eram atenţi.

Nu ai decât o singură variantă momentan - să te transformi într-un spectator docil, care, printre treburile zilnice, îţi găseşti un răgaz să te miri de tot ceea ce ţi se întâmplă. Ţara este o scenă imensă, pe care slavă Domnului, are cine evolua. Miza eşti însă tu, cel neputincios şi revoltat, să fii atras, să fii încântat, să ţi se creeze iluzia că poţi schimba ceva doar din scaunul de spectator. Aici este însă o fisură în logica circarilor, pe care ar trebui să o luăm rece în calcul pentru a ne salva. Să începem prin a ne păsa şi să începem prin a crede că putem schimba lucrurile (sună ce-i drept ca un slogan comunist! dar nu am găsit altă formulare). Nu azi, nu mâine dar măcar poimâine şi nu prin vot neapărat ci mai ales prin atitudine.