Beţia cuvântului scris

As fi vrut să ma odihnesc, obosit peste zi, şi am ales, facil după modelul cetăţeanului modern al secolului XXI, să ma relaxez uitându-mă la televizor, închis între frame-urile unui ecran luminos, într-o evadare extremă a simţurilor şi răspunderilor personale. Am deschis, în jocul degetelor pe telecomandă, din întâmplare, drept pe unul din posturile de televiziune de ştiri. Sentimentele care m-au cuprins sunt greu de descris sau de încadrat emoţional, însă mirarea observării reacţiilor personale rămâne cel mai notabil aspect al acestui exerciţiu analitic. În mai puţin de 10 secunde am simţit că relaxarea devine o beţie a gândurilor induse şi că, brusc, am încetat să mai gândesc. Faţă în faţă cu discursul unor persoane necunoscute (oameni politici, analişti etc.), pur şi simplu m-am trezit rumegând pasiv cuvintele asociate in opinii adverse, balansând spiritual până la transpiraţie, între bine şi rău, între adevăr şi minciună, între moral şi imoral, altcineva decât mine optând definitiv în locul meu, doar speculând lenea omului obosit sau apetenţa ignorantă faţă de mesajul facil al audio-vizualului. Balansam însă fără să mai exist, ci, precum obsesia invocată a valului peren în oscilaţiile sale, mă apropiam, cu fiecare minut petrecut în imunda lumină a televizorului, de anularea propriilor simţuri, lăsând auzul să domine şi să hotărască în numele spiritului meu. Sumă complicat şi pare un abuz de limbaj această descriere făcută omului din faţa televizorului, într-un moment impus al odihnei şi al relaxării mult dorite după o zi obositoare de serviciu. Este important însă ca oamenii să înţeleagă pericolul renunţării la raţiune chiar şi pentru o clipă. Viteza care ne mână existenţial, caracteristică acestui secol al nerăbdării, trebuie oprită cumva, iar această atitudine poate fi demarată prin aşezarea oamenilor pe margine, unul câte unul pe post de observatori, faţă în faţă cu realitatea minţii lor. Pe bordură, privind cu capul între palme nebunia dinamicii din jurul nostru, putem fi altfel - ca atunci când, după ce te laşi de fumat măcar câteva zile, simţi trăgând un fum ce gust urât mirositor şi nociv are prietena ta ţigara - ne putem practic recăpăta simţurile. În acea seară m-am supărat pe auzul meu şi pe neputinţa de a mă detaşa de imagini, aglomeraţia de cuvinte ce nu-mi aparţineau obosindu-mă cu mult mai rău decât în momentul abandonării într-un fotoliu cald şi primitor. Decis să mă retrag din această beţie a mesajelor tv, am luat o carte şi am încercat să ma întorc în pace la cuvântul scris - titlul cărţii nu contează, ci ideea revenirii la simţul încordat al pasiunii de a-mi construi, truditor, realităţi vii în minte. Practic m-am aşezat pe bordură, cu bărbia în palme, încercând să redescopăr veşnicia statului faţă în faţă cu mine. Am făcut ceea ce trebuia - în mai puţin de câteva minute oboseala m-a toropit, cuvintele scrise mi-au agresat spiritul şi în câteva minute am simţit că adorm împăcat, din nou, cu universul şi pretenţiile mele.